Am primit Pdf-ul Revistei Hyperion nr. 1-2-3 / 2015 şi am găsit o cronică la volumul meu
de versuri << Ploi în oglinzi>>. Semnează poetul Lucian Alecsa –
pentru care îi mulţumesc şi mă bucur că nu a trecut cu vederea poezia mea şi
m-a citit până la capăt.
Mulţumesc şi domnului Gellu Dorian – redactor şef al
revistei Hyperion.
Florina Isache este la cel de-al
treilea volum de versuri, evident,poezia sa a caştigat in substanţă şi
originalitate, şi-a căpătat acel „trupesc“ atat de necesar unei identităţi
lirice. Poeta are forţa verbică necesară ţinerii in echilibru a celor două lumi
supuse investigaţiilor lirice: cea lăuntrică şi cea exterioară. Dacă prima este
surprinsă sub puseuri neoromantice,uneori cu accente siropoase, realitatea e
survolată de un ochi atent, ce decupează doar sublimul imaginilor atinse, inlăturand
abjecţiile cotidiene. Poeta lucrează cu un set comun de obsesii; oglinda,
ploaia, canicula, absenţa, speranţa şi dragostea, decodand cu atenţie cifrul
lor intim. Cu toate acestea Florina Isache a reuşit să-şi delimiteze propriul
ei traseu, nelăsandu-se intimidată de vreun nume mare. Limbajul este unul
simplu şi economicos, imaginile sunt cristaline, nu provoacă interpretări şi
nici nu generează confuzii. Intregul liric este unul solid, cu o cromatică
diversă şi echilibrată, e drept, fără şocuri, poemele curgand ca un rau de
campie emanand un susur abia perceptibil. Pană cand şi nota sumbră ce vibrează deasupra unor poeme, nu face ca
discursul liric să-şi iasă din matcă; se lasă cu adieri de frisoane, fără a
zdruncina insă prea mult adancul. Poate
că filigranarea sentimentelor in materia poetică ar fi dat o mai mare
expresivitate textelor.
Cadrul natural este unul al
liniştii, al nemărginirii, campia este ecranul de proiecţie a tot ce se
intamplă in sufletul poetei. Florina Isache suferă de prea multă „decenţă“ la
nivelul limbajului poetic, cuminţenia verbului său nu face deloc bine
gandurilor, trăirilor, sentimentelor antrenate pe partitura textului. E ştiut
faptul că pentru poet cuvantul e singurul mijloc de-a provoca seisme, de-a
răsturna universuri, de-a transforma lumi şi de-a aduce in faţa cititorului
partea nevăzută a realităţii. Asta se poate produce printr-o totală dezinhibare
in faţa receptorului. După cum am spus, poeta se ia la trantă cu teme clasice,
nu-i este deloc teamă de melancolii, tristeţi sau iubiri arse, surprinse sub
vertijul propriilor sale emoţii; are destule abilităţi incat să-şi găsească o
nişă de unde să respire indeajuns de mult oxigen incat să nu se sufoce de
măreţia inaintaşilor intru condei: „Noaptea
se mula pe ziduri, pe străzi, ca un celofan / alimentar. Acolo, la etajul trei, in balconul ce dă / spre lună. El
stă langă mine. Imi arată fiecare loc / atins de cancer. Şi fiecare loc era un
ochi de apă şi / apa se
tulbură la atingerea rochiei./ Privirea imi
căzuse din ochi sau in ochi. Nu o mai / găseam să-i arăt cat de vie este
moartea, la prima / vedere/ Nu iţi mai căuta gesturile, a zis. Sunt un mort.“
Versurile Florinei Isache respiră
căldură, sunt gingaşe şi pline de viaţă, chiar şi atunci cand sunt frisonate de
tristeţi şi spaime. Poemul „melancolie“, pe care l-am redat mai sus, vine in
sprijinul acestei aserţiuni. Poeta ştie să elimine comunul din limbajul poetic,
o face cu ajutorul metaforei imbrăcand totul intr-o singură ţinută fără a se
mai opri şi la alte obiecte de vestimentaţie stilistică. Poate că pe alocuri işi
„explică“ prea mult sentimentele, dand senzaţie de redundanţă. Cu toate astea,
aceste mici scăpări vin in mod natural şi sincer, nederanjandu-l prea mult pe
cititor. Cred că poemele ar trebui să fie ceva mai temperamentale, cu mai multă
vlagă, doar aşa ar incita mai mult cititorul, determinandu-l să le analizeze
pană la ultima fibră. Oglinda nu-i dă pace, o zbuciumă, ii dă frisoane, o
inspăimantă, dar mai există şi scurte momente cand ii conferă beatitudine.
Realitatea ei poetică pare a pleca din faţa oglinzii şi a se sfarşi tot aici,
translatarea intre lumi se face prin …geamuri, ele reflectă atat concretul cat
şi spiritul concretului, lumea şi nelumea, viaţa şi inertul. Oglinzile cresc,
se inmulţesc, rodind in minţile privitorilor tot felul de inchipuiri, au viaţa
lor, una vegetală: „ Fiecare are o lume
a lui.Eu ii spun „La petunii“ / Cand vreau să plang, / merg acolo şi plang./
Imi lipesc faţa de ziduri, facem schimb de linişti, / ierburile cresc şi se
intind de-a lungul aleilor./Sunt multe alei acolo şi fiecare alee se opreşte /
langă un pat de o singură persoană./ De aici pot privi răsăritul./ Pot auzi coaja pepenelui, crăpand sub cuţitul / paznicului de la intrare / şi voi şti că sunt in
siguranţă mainile lăsate aici, că /cineva le va găsi / le va prinde in jurul
gatului şi va merge aşa pe /străzi, pregătit de paradă. / Realitatea incepe
aici, / de langă lumea aceasta cu geamuri termopan / (4 anotimpuri). / Aici am
găsit poetul preferat. Se intorsese de la / o lansare de carte. / Dormea / Uşa
rămăsese deschisă, ierburile
se intindeau / dincolo de lume-cuvinte cu
miez./ El radea in somn./ Nu trebuie să privesc pe fereastră, mi-am zis.“ Poeziile Florinei Isache sunt asemenea unor bijuterii,
sunt şlefuite cu multă atenţie, au ceva solemn in exprimare, prin limpezimea
versurilor şi transparenţa sentimentelor şi trăirilor incorporate in toată masa
textului. Se lucrează cu partea gravă a cuvantului, nu veţi găsi nuanţe umorale
sau aluzive, poemele sunt de-o disciplină aparte. Sunt cateva poeme de-a
dreptul tulburătoare, cu un timbru epic evident controlat de nervuri ideatice
ramificate echilibrat la nivelul intregului text. Punctul de pornire al acestei
inflorescenţe metaforice este inima. Poeta pune la dispoziţie Radiografia inimii: „Da, domnule doctor! Inima mea bate ca o casă cu /uşile deschise tuturor
plecărilor. Aici s-au adunat / toate mările şi oceanele lumii, iar paznicul
farului / a lipsit doar cat să arunce o privire. Atat. / Inima mea bate ca o
casă stand in aşteptare…/ Da, domnule doctor, in jurul casei este un camp./
Noaptea, Caii de Mare vin şi pasc lumină. /Suflul sistolic este atunci cand Caii
de Mare beau / apă in somn./ Şi un parau
curge prin mijlocul inimii, domnule / doctor. Paraul Cainelui. Sălciile cresc
direct din / cer, ca nişte şerpi cu clopoţei. A fost o nuntă de / păsări aici,
prin care a trecut lama unui cuţit / de bucătărie. / Aritmie este atunci cand
dansul in doi descrie o / singurătate cat toate singurătăţile… / Da, domnule
doctor, pasărea aceea, pe care o / auziţi şi dumneavoastră, este o pasăre mută
/ Golul acela, domnule doctor, este o fantană. De / fapt, două fantani intr-una. Pe radiografie se văd / clar chipurile
care au privit in oglinzi dimineaţa, / cand igrasia inflorea pe zăpezi…/“
Poezia Florinei Isache merită toată atenţia cititorilor, este inteligentă, are
„suflu sistolic“, simptom al unei lirici grave, generată de trăiri puternice şi
sincere.
Lucian Alecsa
Astazi am primit flori de liliac...am vorbit despre fata din vis a unui poet si am primit indemnul de a imi nota dorintele pe hartie...incercand sa-mi notez ceea ce imi doresc mi-am amintit citatul acesta: ,,
În urmă cu 10 ani, o rândunică şi-a construit
cuib în scara blocului meu, chiar la uşa
mea, la etajul 3. Apoi altele la
etajul patru şi câteva afară, la intrare. De atunci vin în fiecare an, în
fiecare primăvară. Nu ştiu
dacă sunt tot cele care au construit primele sau puii lor...cert este că vin,
că nu uită de unde au plecat. (Numai oamenii uită. Numai cei care pleacă din
sufletul nostru nu se mai întorc. Chiar dacă poartă pe tălpi bucăţi de suflet,
uită...uită...)
