vineri, 27 februarie 2015

Gând de februarie



Tu vrei să găseşti în mine un magazin de antichităţi sau o bancă în care să îţi depui capitalul erotic, deşi nu ai nici cea mai mică  orientare în spaţiu.


Acum când toate arterele sunt redeschise circulaţiei şi niciun indicator spre ziua de mâine.
Am uitat să îţi spun că administratorul trupului meu a luat tot ce putea lua şi a plecat.
Numai lacul l-a lăsat la locul lui şi orice flux te poate arunca în creierul câmpiei, ca între două cicluri vegetale.

sâmbătă, 14 februarie 2015

Întâlnirea



Mergeam şi drumul era greu, alunecos, doream să mă întorc,

dar nici urmă de drum înapoi.
Mergeam şi nu recunoşteam nimic, deşi mai trecusem odată pe aici.

Lumea venea cu mine şi lumile ei veneau şi oamenii ziceau :
Ia uite şi asta ! Vrea să ajungă la ea.

Drumul se închidea şi se deschidea ca o carte. Până la mine mai era o pagină ca o ploaie albă, prin care poţi trece neobservat, credeam.
Rămâneam fără aer.

Tot ce erai tu mă ţinea în viaţă.

Drumul tot mai greu. Inima o lua înaintea trupului, mâinile o luau înaintea inimii, se vedeau prin ele teritorii abandonate.
Miriapode se ascundeau sub unghii.

Nemaiîntâlniţii mă aşteptau cu flori.

Iubirea e un traseu nemarcat.

Apele canalelor colectoare se infiltraseră până aici, descopereau oase translucide – semn că a fost o luptă sau un sat de pescari şi din rana aceasta creştea câmpia.

Aceasta a fost cea mai frumoasă zi.

Uite ! a zis. De aici începi tu.
Ascultă !



Din vol. ,, Ploi in oglinzi''




duminică, 1 februarie 2015

Tehnici de identitate




Un cablu mă ţinea legată de camera aceea albă.
Respiram prin camera aceea cu  ferestrele deschise, inhalam aer, plămânii se umpleau şi eram la douăzeci de minute de kilometrul zero, între Ministerul Apărării Naţionale şi Catedrala Neamului, eram cinci în cameră, fiecare în colţul ei de lume, aşteptând doza de cefurexin şi lupta cu microorganismele văzute sau nevăzute.
La 401 e plin de viaţă.
Acum, Pădurea Vedea îmi stă în faţă şi râul cu acelaşi nume şi turla bisericii şi noua faţadă a staţiei Peco şi totuşi, respir prin camera aceea albă, cu geamurile deschise. Inhalez aer, plămânii se umplu...
 Râd...
Verra are pământ în urechi. Din el cresc flori galbene. Aşa îşi imagina ea viaţa după viaţă. Sfida legile descompunerii...
Râdea...
Avea o deviaţie de sept.
Uneori, sângele ţâşnea din nas, din gură, până când se goleau toate vasele.
Îl lăsa să cadă în chiuveată, ca o eşarfă viu colorată.
Ştia că cineva are nevoie de el.
Nu trebuie să te gândeşti la moarte dacă vrei să trăieşti.
Oricum, ea e foarte aproape.
E lângă noi.
 În noi.
E suficient să o atingi, involuntar...
şi gata.
Delete ultimul bec de control.
Eşti ceea ce gândeşti.
Râdem.
Ţi-am spus azi cât de mult te iubesc?
Sau cum anestezista m-a scos dintre morţi, râzând?
Sau cum Ina, asistenta care deţine secretul conservării fizice, aprindea, întotdeauna, lumina roz?
Ce cuvinte  să folosesc… ca să înţelegi că este mare dragostea de viaţă!
La baia bolnavilor de cancer intrase un şarpe.
Se întinsese în cabina de duş.
E marţi...