Rar se
întâmplă ca de la un volum la altul concepţia poetică să sufere schimbări
radicale. În general, se observă o linie continuă cu mici ezitări sau semne
aşezate ici – acolo că expresia lirică promite şi o altă etapă. Cititorul de
multe ori ignoră aceste semne, pentru că ele, aşa cum spuneam, nu lasă loc
pentru începuturi durabile. Nu acesta este cazul poetei Florina Isache, care de
la un volum la altul pare cu totul angajată în altă lirică. Dacă în volumul de
debut, ,, Ieşirea din anotimp’’ (2006), scenariul liric era construit pe matafore
ample, cu deschideri spre un optimism moderat, ei bine, cel de-al doilea,
,, Mă voi întoarce
pasăre’’ ( supliment ,,Oglinda literară’’, Focşani, 2011) reduce drastic metafora ,
impune sobrietate, solemnitate, sinteza, într-un cuvânt, se apropie de lirica
în care prozodia este trecută pe locul secund. Mai mult, în locul temelor
lirice cu deschidere luminoasă, aici avem de-a face cu o meditaţie gravă asupra
morţii, care nu mai este un punct final al existenţei, ci face parte din viaţă:
,,Eşti primul bărbat / pe care l-am cunoscut după ce am murit. / Între o sosire
şi o plecare ,/ florile din gară se acoperă cu zăpezi./ Sărutul s-a dezlipit de
obraz, s-a făcut ţăndări pe asfalt./ Semn rău! Zice rudăreasa care vinde flori/
la colţul străzii./ Înmormântează resturile în batistă./ Nu ai noroc în
dragoste’’. Astfel până şi visul devine distrugător: Păsările se asfixiază cu
vise./ Se estompează zboruri în geam, / curgea fum de tămâie./ ca dintr-o
catedrală. Ne legam strâns unul de celălalt, cu durerea unei morţi respinse’’. Încă de la bun început, moartea se află într-o
continuă mişcare. Pe marele fluviu suntem doar o pată de culoare între naştere
şi moarte. ,,Suntem o pată de culoare,/ plutind pe ape ca o inimă’’. În tot acest peisaj în care anotimpurile se succed
fără să lase în urmă decât melancolie, poetul, ca un personaj de poveste cu sufletul
ca o pasăre, trece ducându-şi povara sentimentelor şi senzaţiilor: ,, Stau
întinsă pe burtă în mine./ Privesc prin gaura cheii asfaltul şi frânele de
cauciuc/ topindu-se sub sarea aruncată să ardă zăpada’’. Sau: ,,Trenurile de
noapte anunţă ora exactă./ La polul opus al ploii este şi mai frig./
Întâmplarea face să-ţi simt răsuflarea pe gât,/ ca o atingere de aripă’’. Şi
încă:,, Stau lângă trupul meu/ la priveghi ./ Acopăr echimozele căzăturii din
iubire/ şi urc în altă iubire’’. Cum se întâmplă îndeobşte chiar în realitatea
obiectivă, natura participă la clipa fatală ca făcând parte din ea însăşi:
Plouă, burniţează mărunt, ca toamna./ galbenă şi rece moartea trece în vârful
picioarelor să nu mă sperie./ Ştiu că este atât de aproape.’’ Astfel, imediat,
atmosfera bacoviană trece peste poemul care acum se desfăşoară într-un scenariu
bine articulat: ,, În magazinul second hand/ oamenii cumpără sentimente cu preţ
redus./ La ultima lichidare de stoc,/ o mireasă trece prin poemele mele/ şi
trena ei împrăştie parfum de altar’’ . Cu alte cuvinte, se pare că poezia
Florinei Isache din acest volum a deschis o nouă etapă de creaţie, în care,
reducând mijloacele tehnice, a dat întâietate gândului. Se profilează un demers
liric care poate întâlni răspunsuri la marile probleme ale fiinţei umane. Cu
sufletul care se întoarce ca o pasăre,
lirica Florinei Isache îşi găseşte ritmul interior în jocul vieţii şi al morţii
pe ecranul larg al lumii moderne, aşa cum se întrevede în visul care trece
dincolo de noi.
Liviu
Comşia, ,,Moartea, ca un joc al vieţii”, în revista „Oglinda Literară”,
anul X, nr. 120, decembrie 2011, pag. 7534;
