Fiecare are o lume a lui. Eu îi spun ,,La
petunii’’. Când vreau să plâng, merg acolo şi plâng.
Îmi lipesc faţa de ziduri, facem schimb de
linişti, ierburile cresc şi se întind de-a lungul aleilor .
Sunt multe alei acolo şi fiecare alee se
opreşte lângă un pat de o singură persoană.
De aici pot privi răsăritul.
Pot
auzi coaja pepenelui, crăpând sub cuţitul paznicului de la intrare
şi
voi şti că sunt în siguranţă mâinile lăsate aici, că cineva le va găsi, le va
prinde în jurul gâtului şi va merge aşa pe străzi, pregătit de paradă.
Realitatea începe de aici, de lângă lumea
aceasta cu geamuri termopan (4 anotimpuri). Aici am găsit poetul preferat. Se întorsese de la o lansare de
carte.
Dormea.
Uşa rămăsese deschisă, ierburile se
întindeau dincolo de lume - cuvinte cu
miez.
El
râdea în somn.
Nu trebuie să privesc pe fereastră, mi-am spus.
Frumos!
RăspundețiȘtergere