joi, 2 iulie 2015

Un poem de dragoste pe şaptezeci şi şapte de pagini.



Ploi în oglinzi este un poem de dragoste pe şaptezeci şi şapte de pagini.

Dispersat în multiple alveole, ca un plămân, volumul Florinei Isache, respiră inconfundabil pe ritmul dragostei. Cu sincope existenţiale sau diferite ischemii, rămâne un întreg structurat pe sentimentul uman care evidenţiază, aseamănă, dar şi individualizează oamenii, dragostea.

Apărută la editura TipoAlex, Alexandria 2014, în colecţia „Drum”, după câştigarea, premiului întâi la concursul „Agatha Grigorescu Bacovia”, Mizil 2013, cartea este o bornă pentru itinerariul personal al poetei, dar şi pentru harta literară teleormăneană.

Picture 014.jpgPloile din oglinzile autoarei curg din ipostasul fizic, de aqua chioara, H2O, în alt plan, al metaforei, scufundând o Altlantidă condamnată de furtunile existenţiale: „Ca într-o oglindă”, „Oglinzi vegetale”, „Poem viu”, „Ca o ploaie de vară”, „Real”, ca să o scoată la suprafaţă prin raţiunea lui „Prea adâncă dragostea aceasta ca să încăpem în/ea...( Sâmbătă).

Sub regia rolului zilnic, al trăirii cotidiene, sunt scenarii, care se pot rescrie oricând. Sunt trecerea poetei prin faţa oglinzii trecut, oglinzii prezent, oglinzii viitor: „Speranţă”, „Când îţi părăseşti trupul”( Aproape că m-a îngropat de vie în tine/ şi nu m-ai cunoscut sau merg prin tine şi mă lovesc de genunchii tăi; Când te-am sunat,/vocea ta avea toate culorile toamnei(Consolare).

şi ochiul este oglindă, în care ploaia  probează sensibilitatea umană. Ploaia cu mirosul reavăn de dimineaţă, cu abur de metaforă. Ploaia care aduce bogăţie, dar şi inundă. Ambele au un timp care îţi taie respiraţia. În acest timp  se aglutinează sintagma, se căleşte în atelierul fierbinte, al creaţiei, în vers.

O sinceritate copleşitoare se identifică în poeziile autoarei. Sinceritatea însă se priveşte în oglindă şi începe să se mai aranjeze, câte un pic. O sinceritate tristă.

Amintirile ( Tot ce e frumos e gri) ies la suprafaţă ca un colac de salvare: tatăl, fratele, mama, bunicul, iapa, câinele.

Poeta nu şi-a găsit graalul fiinţei: Lumea venea cu mine şi lumile ei veneau şi/ oamenii ziceau: <<Ia uite şi asta! Vrea să ajungă la ea.>> Drumul se închidea şi se deschidea ca o carte. Până la mine mai era o pagină ca o ploaie albă,/ prin care poţi trece neobservat, credeam/ Rămâneam fără aer// Tot ce erai tu mă ţinea în viaţă (Întâlnirea). Nerăbdarea, sentimentul virtual, care de multe ori nu se materializează, dar pe moment înseamnă a învinge. (...) Inima o lua înaintea/ trupului, mâinile o luau înaintea inimii, se vedeau prin ele teritorii abandonate. (...)// Nemaiîntîlniţii mă aşteptau cu flori. (Întâlnirea) sau: Aceasta a fost cea mai frumoasă zi./ <<Uite! a zis. De aici începi tu./ Ascultă!>>(Iubirea este un traseu nemarcat).

Poate fi o realitate, când te uiţi în oglindă, şi alta, în spatele lacului de argint, al oglinzii, în imaterialitatea ei? La Florina Isache, dragostea nu se joacă, ca un rol, nu este o virtute, dar se doreşte,  este un sentiment  puternic care se manifestă şi uneori este de ajuns că există. Cît este de devastator sau de înălţător, se compenseză la sfârşitul fiecărei zile, „Incendiu”: De două trei ori pe zi mă întâlneam cu mine./(...) Pompierii aruncau nisip şi flăcările rămâneau tot/ flăcări./ iar în „Ritual”: Cealaltă jumătate alerga, alerga odată cu trenul. O/ auzeam apropiindu-se şi îndepărtându-se înfăşurată/ în ierburi şi ploi. Alerga înaintea îmbrăţişării; Inima mea bate ca o casă cu uşile deschise tuturor plecărilor.//(...)(Radiografia inimii).

Eroticul este incendiar: Eram o pâine galbenă, fierbinte. Nenumărate pâini rupeau din ea, dar numai mâinile lui/ rupeau inima pâinii.(...) El îşi lipea buzele de pâine. Sânii mei nu se dau la o parte din calea lor.(Torid) sau ca aroma aburului  de cafea: Recunoşti barul în care ai văzut ultima femeie frumoasă, intrându-ţi în sânge, lipindu-se de el, ca foşnetul trupului de lângă tine.( Constatări) şi  discret  în „Nud”: <<Lumina puternică distruge formele./Stai între lumină şi umbră!>>// De aici se aud pleoapele,(...) şi geamătul intepretat la patru mâini;

Grupajul: Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă, Dumincă, din partea II-a

a volumului, cu titlul Poezia poeziei (Din jurnalul nopţilor fără ploi) conturează identitatea autoarei în poezia de dragoste.

Versurile Florinei înglobează toate aceste piese de leggo, cu identitate proprie, într-o altă piesă care le cuprinde pe toate, poezia.  Impresia, ca  adierea unui voal, o simţi după ce acesta a trecut. Cuvintele, în simplitatea lor, construiesc o reţea de conotaţii, ce te fac să întârzii asupra cărţii, chiar să o reiei.

La prima citire se aud seminţele încolţind, la recitire, impresiile sunt adiate ca un lan, în iunie, înaintea Drăgăicii.

 Teo Cabel