O zi- la Mizil

Vineri, 4 oct 2013. Dimineaţă rece, violetă, bacoviană. Gara Mizil. Sunt aici pentru că am obţinut un premiu la Concursul literar,, Agatha Grigorescu Bacovia’’şi sunt pentru prima dată.Este ziua decernării premiilor. Il sun pe poetul Lucian Mănăilescu şi îi spun că am ajuns.,, în cinci minute vin şi te iau’’- a fost răspunsul şi, într-adevăr, după cinci minute, maşina Poliţiei oprea în parcarea din spatele gării. Cineva a deschis portiera din dreapta şi m-a invitat, zâmbind, să urc. Era poetul Lucian Mănăilescu. Am râs. Poliţia aduce poezia, mi-am spus. Şi aveam să descopăr că primarul oraşului, dl Emil Proşcan ceruse întregului sistem administrativ să participe la organizarea acestui eveniment. Şi aveam să mai descopăr ceva: aici nu  există taxiuri!

Am coborât la primărie, am intrat în incinta acesteia, am urcat nişte scări acoperite cu gresie albă şi aveam impresia că urc într-un palat.( albul palat dintre castani). Aici, poetul m-a ,,predat’’ primarului care m-a condus în biroul său, am discutat putin, m-a lăsat pentru a primi ceilalţi oaspeţi sau pentru a rezolva probleme de serviciu, a revenit, o fată drăguţă mi-a servit ceai…şi tot aşa până cand au sosit: poeta Cecilia Moldovan- vioaie, plină de zâmbet, apoi poetul Nicolai Tăicuţu, cu tolba plină de reviste, scriitoarea Florentina Loredana Dalian, graţioasă, exuberantă şi alţi scriitori pe care nu i-am recunoscut. S-au schimbat impresii, s-au făcut fotografii.

 De aici, am plecat la Centrul Cultural Adrian Păunescu. Atmosferă incendiară. Vine poetul Florin Dochia, aduce,,

,,Revista Nouă’’

, Florentina aduce revista ,, Helis’’ , se  schimba reviste,  impresii, se fac fotografii şi ….pentru că Florentina a surprins mai bine decât mine evenimentul, am sa o citez :,, În deschiderea evenimentului din 04 octombrie, domnul Emil Proşcan a prezentat invitaţii: Dan Puric, „omul frumos”, actor şi scriitor, Dan Piţa, regizor bine cunoscut şi îndrăgit pentru filmele sale, doamna profesor Margareta Labiş, sora regretatului poet Nicolae Labiş, Virgil Diaconu, poetul care „locuieşte într-o bătaie de inimă”, redactor şef al „Cafenelei literare”, Preşedinte al juriului la concursul de anul acesta, Ivan Pilchin, lector la Universitatea de Stat din Republica Moldova (Catedra „Literatură universală”), absolvent al aceleiaşi universităţi, facultatea de limbi străine, secţia engleză-germană. Domnul Proşcan a propus şi o temă de discuţie (generoasă): despre viaţă. Fiecare a spus ce a crezut de cuviinţă, spectatorii (în proporţie de 80% elevi de liceu, cinste lor!) au adresat întrebări, ca, de altfel, şi telespectatorii, evenimentul fiind transmis în direct de televiziunea locală. Domnul Primar a dat numărul său de telefon la care puteau fi adresate întrebările, pe care, ulterior, le transmitea invitaţilor.

Virgil Diaconu a exprimat un gând frumos: „Mizez pe cei care trag lumea înainte, în primul rând pe artişti.” Dan Piţa a vorbit despre recentul său film „Ceva bun de la viaţă” şi ne-a anunţat că lucrează la o ecranizare a romanului „Chira Chiralina” de Panait Istrati. Personal, fiind o pasionată admiratoare a operei marelui scriitor, aştept cu interes filmul. Domnul Piţa ne-a spus că a mai existat o singură ecranizare, rusească, a romanului, foarte veche, fără sonor şi având o peliculă deteriorată.

Doamna Margareta Labiş a spus lucruri interesante, de istorie literară,  despre fratele său, poetul trecut la cele veşnice la numai 21 de ani, în condiţii încă neelucidate. Dintre „trăznăile” pe care le făcea, ne-a spus-o pe cea cu Ateneul. Revoltat de snobismul unora, care se îmbrăcau în haine de lux (gen frac şi rochii lungi de seară) când majoritatea erau sărăcuţi şi prost îmbrăcaţi, fiind vremea teribililor ani de după război (aici mi-am amintit personajul Ladima al lui Camil Petrescu, care umbla îmbrăcat în uniforma militară, deoarece nu avea altă haină), într-o zi, Labiş a cumpărat, cu nişte bani câştigaţi pe poezii, locul în loja regală de la Ateneu şi s-a dus acolo îmbrăcat cu un cojocel ponosit şi o căciulă ţărănească pe cap. Când dirijorul orchestrei, George Georgescu, s-a întors să salute publicul, căutând disperat personajele importante din lojă, a dat cu ochii de Labiş, acesta şi-a scos căciula şi a salutat, obligându-l şi pe Georgescu să salute. „Moartea căprioarei”, una dintre capodoperele poeziei româneşti, i-a fost inspirată poetului de împuşcarea unui cerb de către tatăl său. Doamna Labiş ne-a spus că acea „soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte” era chiar ea şi a făcut o descriere a foametei cumplite din acel an. În 1954, când a scris-o, Nicolae Labiş avea 19 ani. A plecat la Bucureşti, în fugă, să publice poezia şi a uitat-o acasă. Doamna Margareta a găsit-o, a citit-o („şi am înţeles, atunci, că fratele meu e poet”) şi i-a expediat-o. În amintirea poetului Nicolae Labiş, în special pentru tinerii care astăzi nu-l mai găsesc prin manuale, doamna Labiş a recitat trei poezii scrise de acesta: „Mioriţa”, „Moartea căprioarei” şi „Noi, nu!”.

Dan Puric, foarte aplaudat şi ovaţionat de tinerii din sală, a avut o prestaţie excelentă (ca de obicei) şi, pentru că tot fusese numit „specialist în viaţă”, a început cu îndemnul „Să vă feriţi întotdeauna de specialişti în viaţă!”, adăugând că viaţa ne prinde mereu nepregătiţi, mereu cu garda jos. Prin tot ce a spus, a transmis o infuzie de optimism sălii şi m-am bucurat enorm, mai ales pentru tinerii prezenţi, întrucât discuţiile porniseră într-o notă oarecum pesimistă. Trebuie să-i încurajăm şi să le dăm speranţe acestor tineri. Despre toate lucrurile spuse de artist nu voi scrie, întrucât ele au farmec povestite de el. Voi menţiona numai răspunsul său la întrebarea adresată de un telespectaor: „Aveţi cont de facebook?” Răspunsul a fost: „Nu. Am avut. Dar l-am închis. Aveam vreo 90.000 de like-uri, adică d-ăia care mă iubesc. S-a întâmplat că a ars cantina acolo, la Părintele Tănase¹⁾ şi nu mai aveau copiii ăia unde mânca. Am scris pe facebook rugând pe admiratori să dea fiecare câte un euro ca să poată fi refăcută cantina. Vă daţi seama ce s-ar fi putut face cu 90.000 de euro? Dar câţi credeţi că au donat? Trei! Am înţeles atunci că din cei 90.000, doar trei erau adevăraţi. Şi tot atunci am hotărât să închid contul.” Mărturisirea lui Dan Puric mi-a amintit titlul cărţii unui alt Dan (Mircea Cipariu): „Singurătatea vine pe facebook”.

Din păcate, artistul Dan Puric a trebuit să plece la o repetiţie, astfel că nu a rămas cu noi până la sfârşit. A urmat momentul premierii câştigătorilor, repede, repejor, că se cam scursese timpul alocat festivităţii. Toate momentele evenimentului au fost presărate cu muzică de calitate interpretată de cvartetul „4 Art” (http://cvartet4art.ro/), având în componenţă artiştii: Diana Pîrgaru (vioară), Radu Barabancea (vioară), Georgiana Munteanu (violă) şi Andrei Frîncu (contrabas).”

La agapa de după m-am bucurat de compania scriitoarei Florentina Dalian, a poetei Cecilia Moldovan, a poeţilor Florin Dochia, Virgil Diaconu, Lucian Mănăilescu, a domnului primar Emil Proşcan, a poetei Maria Pilchin( Chişinău) şi a soţului acesteia Ivan Pilchin.

În tren, în drum spre casă, am discutat cu poetul Virgil Diaconu despre problemele financiare ale revistei, despre imposibilitatea retribuirii colaboratorilor.

La un moment dat, poetul a adormit şi am privit pe geam. Câmpul se întindea verde( şi mă refer la culturile agricole), în lumina soarelui de octombrie, apărut după o ploaie de trei zile, copacii intrau în cromatica incipientă a toamnei, trenul alerga…şi îmi spuneam: stiam despre Mizil că este o fereastră deschisă. Astăzi am descoperit că este şi o uşă larg deschisă. Multumesc tuturor celor care mi-au oferit posibilitatea de a descoperi lucrul acesta.

În Bucureşti m-am despărţit de poet, cu sentimentul că ziua aceasta nu se va sfârşi niciodată.

(Pt mai multe detalii cititi blogul Florentinei)