joi, 31 octombrie 2013

Halloween - la o cafea

 


Piteşti.
Toamnă.
Cafenea.
Obscuritate.
Pânze de păianjeni.
Sculpturi în bostani.
Între poezie şi sculptură
amintindu-mi

un mormânt de lux în care vom rămâne cândva,
într-o moarte
şi moartea aceea nu ne va despărţi.


miercuri, 30 octombrie 2013

,,Poezia pietrei''



Câte nu se pot spune despre piatră!

Că este dură, rece, greu de modelat...

Nu aceasta este şi impresia sculptorului Costel Păun care, prin expoziţia sa de sculptură intitulată<< Suflet din ţara lui Brâncuşi>> ,  deschisă luni, 28 oct. 2013, la Centrul Cultural Piteşti, a demonstrat că piatra este caldă, vie, maleabilă, receptivă la mângâierile artistului, astfel încât poate lua toate formele gândurilor sale. Şi, ,,nu întâmplător’’, după cum afirmau  prof. şi artist plastic în acelaşi timp, dna Elena Zavulovici şi poeta Denisa Popescu, Costel Păun scrie ,,poezia pietrei’’.

Lăsând deoparte micile imitaţii sau influenţe, inerente oricărui începător, au vorbit, încurajator, ceilalţi invitaţi din domeniul artei: Augustin Lucici( critic de artă), Marius Ivanovici( prof. Liceul de Artă ,, Dinu Lipatti’’, Piteşti)

Marius Toma( istoric)...etc

Coordonator: Carmen Elena Dumitrache ( directoarea Centrului Cultural Piteşti).






Poetul Ion Toma Ionescu si sculptorul Costel Paun





vineri, 25 octombrie 2013

Lansare de carte



Bucureşti.
Un Bucureşti aureolat de soarele lui octombrie. Mergem repede( eu şi fiica mea,  studentă anul VI, la medicină), printre maşini, pe lângă vitrine cu reclame luminoase. Discutăm despre Virusul Papiloma. Tocmai a început stagiul de ,,dermato’’şi are atâtea să-mi spună. În Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii are loc lansarea volumului de sonete<< Fiind>> 365 +1 - Iconosonete, cu tot atâtea ilustraţii din Cesare Ripa (Padova, 1625). Autor : Theodor Răpan.
Str. Mihai Eminescu, Rosiorii de Vede

Am ajuns târziu, nu am mai găsit niciun loc, am ocupat unul în spate, lângă perete, am făcut fotografii, nici vorbă să iau notiţe. Scriitori, poeţi, artişti, cunoscuţi şi necunoscuţi( pt mine, evident). Cuvinte frumoase şi felicitări la adresa autorului. Carolina Ilica aduce în prim plan poezia occidentală şi este apostrofată( din sală) să treacă la subiect. Se ridică voci pro şi contra. Işi cere scuze şi încheie cu felicitările de rigoare. Radu Cârneci propune înfiinţarea Asociaţiei sonetiştilor din România şi doreşte ca poeta Carolina Ilica să fie preşedinta acesteia. Actorul Eusebiu Ştefănescu, cu pălăria sa neagră, trasă pe ochi, urmăreşte totul zâmbind şi mă gândesc că este un zâmbet ironic, sfidător şi îmi propun sa-i strig  să-şi scoată pălăria în faţa poeziei când este rugat să-şi intre în rol. Nu am făcut-o, nu a fost cazul, maestrul parcă mi-a citit gândurile, înainte de a începe recitalul, şi-a cerut scuze pentru imaginea aceasta, dar ne-a rugat să rămânem cu ea, fiindcă în urma unui tratament podoaba capilară a dispărut şi...( nota 10, Maestre! Mi-ar fi părut rău să fie altul motivul pentru care nu v-ati descoperit)

A recitat 12 sonete + 1 din cele 365+1 cuprinse în volum. Asociind fiecare sonet unei luni. ( 365 fiind zilele unui an, 1 însemnând anul bisect).După părerea sa.



Evenimentul s-a încheiat într-o notă muzicală – oferită de Alexandrina Chelu( Oradea).



,, Tot ce nu e poezie, mistică sau muzică – este trădare’’( Cioran)




Cu Floarea Calota

Cu poetul Florin Burtan




joi, 17 octombrie 2013

Dubiu






 În cuierul de la intrare,
hainele şi grijile zilei de azi...

Mâine nu există. 



Plouă, burniţează mărunt, ca toamna.

Galbenă şi rece,

moartea trece în vârful picioarelor,

să nu mă sperie.

Ştiu că este atât de aproape.



Timpul se leagănă în pendulă.

Plecarea ta nu a lăsat

nicio urmă de întoarcere,

deşi am deschis uşa şi messengerul

şi telefonul...

Şi am aprins lumânări aromate sub duş.



Dimineaţa mi-am şters ochii de sare.

S-au scurs ani-lumină între noi.



Plouă, burniţează mărunt.

Tăcerea se întinde umedă şi lipicioasă.

Sfidând violetele, pe geamuri cresc ciuperci.

joi, 10 octombrie 2013

Astăzi ne despărţim

 de Ștefan Augustin Doinaș

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

Invitatie


sâmbătă, 5 octombrie 2013

O zi- la Mizil


Vineri, 4 oct 2013. Dimineaţă rece, violetă, bacoviană. Gara Mizil. Sunt aici pentru că am obţinut un premiu la Concursul literar,, Agatha Grigorescu Bacovia’’şi sunt pentru prima dată.Este ziua decernării premiilor. Il sun pe poetul Lucian Mănăilescu şi îi spun că am ajuns.,, în cinci minute vin şi te iau’’- a fost răspunsul şi, într-adevăr, după cinci minute, maşina Poliţiei oprea în parcarea din spatele gării. Cineva a deschis portiera din dreapta şi m-a invitat, zâmbind, să urc. Era poetul Lucian Mănăilescu. Am râs. Poliţia aduce poezia, mi-am spus. Şi aveam să descopăr că primarul oraşului, dl Emil Proşcan ceruse întregului sistem administrativ să participe la organizarea acestui eveniment. Şi aveam să mai descopăr ceva: aici nu  există taxiuri!


Am coborât la primărie, am intrat în incinta acesteia, am urcat nişte scări acoperite cu gresie albă şi aveam impresia că urc într-un palat.( albul palat dintre castani). Aici, poetul m-a ,,predat’’ primarului care m-a condus în biroul său, am discutat putin, m-a lăsat pentru a primi ceilalţi oaspeţi sau pentru a rezolva probleme de serviciu, a revenit, o fată drăguţă mi-a servit ceai…şi tot aşa până cand au sosit: poeta Cecilia Moldovan- vioaie, plină de zâmbet, apoi poetul Nicolai Tăicuţu, cu tolba plină de reviste, scriitoarea Florentina Loredana Dalian, graţioasă, exuberantă şi alţi scriitori pe care nu i-am recunoscut. S-au schimbat impresii, s-au făcut fotografii.


 De aici, am plecat la Centrul Cultural Adrian Păunescu. Atmosferă incendiară. Vine poetul Florin Dochia, aduce,,

,,Revista Nouă’’



, Florentina aduce revista ,, Helis’’ , se  schimba reviste,  impresii, se fac fotografii şi ….pentru că Florentina a surprins mai bine decât mine evenimentul, am sa o citez :,, În deschiderea evenimentului din 04 octombrie, domnul Emil Proşcan a prezentat invitaţii: Dan Puric, „omul frumos”, actor şi scriitor, Dan Piţa, regizor bine cunoscut şi îndrăgit pentru filmele sale, doamna profesor Margareta Labiş, sora regretatului poet Nicolae Labiş, Virgil Diaconu, poetul care „locuieşte într-o bătaie de inimă”, redactor şef al „Cafenelei literare”, Preşedinte al juriului la concursul de anul acesta, Ivan Pilchin, lector la Universitatea de Stat din Republica Moldova (Catedra „Literatură universală”), absolvent al aceleiaşi universităţi, facultatea de limbi străine, secţia engleză-germană. Domnul Proşcan a propus şi o temă de discuţie (generoasă): despre viaţă. Fiecare a spus ce a crezut de cuviinţă, spectatorii (în proporţie de 80% elevi de liceu, cinste lor!) au adresat întrebări, ca, de altfel, şi telespectatorii, evenimentul fiind transmis în direct de televiziunea locală. Domnul Primar a dat numărul său de telefon la care puteau fi adresate întrebările, pe care, ulterior, le transmitea invitaţilor.


Virgil Diaconu a exprimat un gând frumos: „Mizez pe cei care trag lumea înainte, în primul rând pe artişti.” Dan Piţa a vorbit despre recentul său film „Ceva bun de la viaţă” şi ne-a anunţat că lucrează la o ecranizare a romanului „Chira Chiralina” de Panait Istrati. Personal, fiind o pasionată admiratoare a operei marelui scriitor, aştept cu interes filmul. Domnul Piţa ne-a spus că a mai existat o singură ecranizare, rusească, a romanului, foarte veche, fără sonor şi având o peliculă deteriorată.


Doamna Margareta Labiş a spus lucruri interesante, de istorie literară,  despre fratele său, poetul trecut la cele veşnice la numai 21 de ani, în condiţii încă neelucidate. Dintre „trăznăile” pe care le făcea, ne-a spus-o pe cea cu Ateneul. Revoltat de snobismul unora, care se îmbrăcau în haine de lux (gen frac şi rochii lungi de seară) când majoritatea erau sărăcuţi şi prost îmbrăcaţi, fiind vremea teribililor ani de după război (aici mi-am amintit personajul Ladima al lui Camil Petrescu, care umbla îmbrăcat în uniforma militară, deoarece nu avea altă haină), într-o zi, Labiş a cumpărat, cu nişte bani câştigaţi pe poezii, locul în loja regală de la Ateneu şi s-a dus acolo îmbrăcat cu un cojocel ponosit şi o căciulă ţărănească pe cap. Când dirijorul orchestrei, George Georgescu, s-a întors să salute publicul, căutând disperat personajele importante din lojă, a dat cu ochii de Labiş, acesta şi-a scos căciula şi a salutat, obligându-l şi pe Georgescu să salute. „Moartea căprioarei”, una dintre capodoperele poeziei româneşti, i-a fost inspirată poetului de împuşcarea unui cerb de către tatăl său. Doamna Labiş ne-a spus că acea „soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte” era chiar ea şi a făcut o descriere a foametei cumplite din acel an. În 1954, când a scris-o, Nicolae Labiş avea 19 ani. A plecat la Bucureşti, în fugă, să publice poezia şi a uitat-o acasă. Doamna Margareta a găsit-o, a citit-o („şi am înţeles, atunci, că fratele meu e poet”) şi i-a expediat-o. În amintirea poetului Nicolae Labiş, în special pentru tinerii care astăzi nu-l mai găsesc prin manuale, doamna Labiş a recitat trei poezii scrise de acesta: „Mioriţa”, „Moartea căprioarei” şi „Noi, nu!”.



Dan Puric, foarte aplaudat şi ovaţionat de tinerii din sală, a avut o prestaţie excelentă (ca de obicei) şi, pentru că tot fusese numit „specialist în viaţă”, a început cu îndemnul „Să vă feriţi întotdeauna de specialişti în viaţă!”, adăugând că viaţa ne prinde mereu nepregătiţi, mereu cu garda jos. Prin tot ce a spus, a transmis o infuzie de optimism sălii şi m-am bucurat enorm, mai ales pentru tinerii prezenţi, întrucât discuţiile porniseră într-o notă oarecum pesimistă. Trebuie să-i încurajăm şi să le dăm speranţe acestor tineri. Despre toate lucrurile spuse de artist nu voi scrie, întrucât ele au farmec povestite de el. Voi menţiona numai răspunsul său la întrebarea adresată de un telespectaor: „Aveţi cont de facebook?” Răspunsul a fost: „Nu. Am avut. Dar l-am închis. Aveam vreo 90.000 de like-uri, adică d-ăia care mă iubesc. S-a întâmplat că a ars cantina acolo, la Părintele Tănase1) şi nu mai aveau copiii ăia unde mânca. Am scris pe facebook rugând pe admiratori să dea fiecare câte un euro ca să poată fi refăcută cantina. Vă daţi seama ce s-ar fi putut face cu 90.000 de euro? Dar câţi credeţi că au donat? Trei! Am înţeles atunci că din cei 90.000, doar trei erau adevăraţi. Şi tot atunci am hotărât să închid contul.” Mărturisirea lui Dan Puric mi-a amintit titlul cărţii unui alt Dan (Mircea Cipariu): „Singurătatea vine pe facebook”.


Din păcate, artistul Dan Puric a trebuit să plece la o repetiţie, astfel că nu a rămas cu noi până la sfârşit. A urmat momentul premierii câştigătorilor, repede, repejor, că se cam scursese timpul alocat festivităţii. Toate momentele evenimentului au fost presărate cu muzică de calitate interpretată de cvartetul „4 Art” (http://cvartet4art.ro/), având în componenţă artiştii: Diana Pîrgaru (vioară), Radu Barabancea (vioară), Georgiana Munteanu (violă) şi Andrei Frîncu (contrabas).”


La agapa de după m-am bucurat de compania scriitoarei Florentina Dalian, a poetei Cecilia Moldovan, a poeţilor Florin Dochia, Virgil Diaconu, Lucian Mănăilescu, a domnului primar Emil Proşcan, a poetei Maria Pilchin( Chişinău) şi a soţului acesteia Ivan Pilchin.

În tren, în drum spre casă, am discutat cu poetul Virgil Diaconu despre problemele financiare ale revistei, despre imposibilitatea retribuirii colaboratorilor.


La un moment dat, poetul a adormit şi am privit pe geam. Câmpul se întindea verde( şi mă refer la culturile agricole), în lumina soarelui de octombrie, apărut după o ploaie de trei zile, copacii intrau în cromatica incipientă a toamnei, trenul alerga…şi îmi spuneam: stiam despre Mizil că este o fereastră deschisă. Astăzi am descoperit că este şi o uşă larg deschisă. Multumesc tuturor celor care mi-au oferit posibilitatea de a descoperi lucrul acesta.

În Bucureşti m-am despărţit de poet, cu sentimentul că ziua aceasta nu se va sfârşi niciodată.





(Pt mai multe detalii cititi blogul Florentinei)
 
 




joi, 3 octombrie 2013

Trecând în revistă o cameră de dormit



Fereastra se deschidea în gol.



Strada plutea în mijlocul camerei, nuferii creşteau pe marginea patului, printre aşternuturi...Patul este o mică ,,Rezervaţie Naturală’’. Nu ştiu cum să scriu mai frumos despre o absenţă.



Citesc din Sabato.



La ştiri se transmite în direct o sinucidere din dragoste. Iubirea până la refuz- este supliciul splendorii.



Mai erau două drumuri neîncepute şi pereţii înalţi, reci, lipiţi de mine. Pereţii sunt o vestă de salvare.


marți, 1 octombrie 2013

Ploaia – ca o terapie



Plouă.

Strada Mihai Eminescu se pierde în noapte.Deşi nu este o oră târzie, nimeni nu mai trece pe aici. Simt covorul de frunze galbene,  foşnind sub încălţămintea adecvată momentului şi frunzele strălucesc în lumina neoanelor publice şi plouă şi stropii lovesc umbrela şi se împrăştie în aer, simt adierea vântului ca o briză uşoară, ocolesc bălţile formate pe trotuar şi mă găndesc...la câte nu mă gândesc. La expoziţia lui Gabi, la copiii aceia gălăgioşi ca nişte vrăbii, dotaţi cu mănuşi de plastic şi saci colectori, adunând tot ceaa ce găseau în drumul lor( de la frunze uscate – până la resturi de ţigări şi alte obiecte aruncate la întâmplare de cei care nu ştiu să respecte mediul înconjurător).

Şi plouă şi trec pe aleea cu sălcii şi crengile sălciilor atârnă umede, până la pământ. Şi simt mâna  care învârte cuţitul în rană şi îmi spun că trebuie să iert, să iert...să iert...

Şi nu înţeleg de ce ,,unii fac totul şi nu au nimic, iar alţii nu fac nimic şi au Totul...’’