joi, 11 februarie 2016

Fără răspuns






Un drum convex spre poemul acesta

la care scriu de o sută de ani

şi încă mai scriu până când vei veni.

Ştiu că vei veni.

Eu voi purta o rochie verde,

tivită cu pietre şi volbură.

Tu vei purta pe umeri o ploaie,

deşi este cea mai rece iarnă din ultimii o sută de ani.

Deşi nu este nimic din ce va fi,

cuvintele vor răspândi lumini şi umbre între noi,

un vin de Zâmbreasca va curge printre rândurile poemului

acesta de o sută de ani

şi cititorii se vor opri (după fiecare vers) şi se vor întreba:

de ce?