Spirală

Astăzi, cafeaua are gust de cimbru sălbatic.

Aerul se descompune.

O vietate şi-a luat zborul din sângele meu,

lăsând în urmă un zgomot albastru,

ca în serile când nu veneai

şi lăsam apa la bucătărie deschisă,

simulând un chef prelungit.

Circumstanţele conturează o casă fără raze,

cu pereţi mirosind a cerneală.

Pietrele se adună în jurul mâinii care scrie.

Craciun fericit!

Veste tuturor să dati

Că am fost răscumpăraţi!

Că astăzi Maria

A născut pe Mesia!

La mulţi ani!               

,,Care bucurie şi la voi să fie…’’

Sediul Asociatiei Culturale Mileniul 3, Rosiorii de Vede

Cu dragoste, cu pasiune... au vorbit despre tradiţiile, obiceiurile teleormănene şi bucovinene ( locul de naştere al scriitorului C.T. Ciubotaru) ale marii sărbători a Naşterii Domnului sau ale Anului Nou – membrii Asociaţiei Culturale Mileniul 3, joi, 18 dec. 2014, la sediul asociaţiei. Făcând bilanţul momentelor plăcute sau mai puţin plăcute ale anului care se va încheia în curând, au concluzionat că anul 2014 a fost un an bun, dovadă că au întâmpinat

sa nu topiti ,, oama de zapada''

ora bilanţului împreună, voioşi şi sănătoşi, mai ales sănătoşi.

Întâlnirea a fost, as putea spune, o sărbătoare. S-a cântat, s-a dansat, s-au depănat amintiri, s-au făcut planuri pentru anul viitor. Am simţit parfumul de brad, lumina globuleţelor, mirosul de cozonac şi de pâine caldă…

Chiar dacă zăpada a lipsit şi focul nu a putut fi aprins în sobă ( fiindcă soba nu mai are uşă) …am trăit ca nişte copii, ne-am bucurat ca nişte copii ( de această clipă), am primit colindători, am împărţit covrigi, mere şi vin…aşa cum îi stă bine unei gazde primitoare…

Au participat: Constanin T.Ciubotaru, Mihai Atanasie Petrescu, Gheorghe Tutcălău, Ion Scarlat, doctorul Viorel Dinu, Sanda Maria Popescu, Valentin Şaptefraţi.

Au colindat:  Cărămidă George Andrei, Neda Bogdan Florin, Saru Auraş, Riciu Marian Daniel...( multumesc, Dani!)

 Nu pot încheia decât cu acest verset din Biblie:

,,De- aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor,

 iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

2.       Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

3.       Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

4.       Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

5.       Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

6.       Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

7.       Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

8.       Dragostea nu cade niciodată’’

 Imnul Iubirii ( Corinteni – 13 )

trenul prieteniei

cu poetul GHE.Tutcalau ( poetul fara nicio carte )

mosule, ce tanar esti...

Drum

Miercuri, 17 decembrie 2014 – ziua Ziarului <<Drum>> -  Ziarul local, ziarul în care am debutat, ziarul în care scriu despre evenimentele Asociaţiei Culturale Mileniul 3 (ACM3), în care am semnat rubrica ,, Prin fereastră’’…un ziar al roşiorenilor pentru roşioreni şi nu numai…

Au fost prezenţi scriitori, poeţi, critici literari, , tipografi, politicieni, iubitori de cultură.

Au fost înmânate diplomele ,, Drum’’şi a fost lansată cartea ,, Meridiane critice’’ –autor Iulian Bitoleanu. A prezentat scriitorul Gheorghe Stroe.

Au vorbit despre drumul ,, Drumului’’ de la prima sa apariţie ( 1935) până astăzi – istoricul Argentin Porumbeanu şi jurnalistul Gabriel Argeşeanu...

Moderator:  Aura Bărbuţ (directoarea Casei de Cultură)

A fost frumos, foarte frumos...dar a lipsit ceva, cineva...sufletul mişcării literare roşiorene, scriitorul, criticul literar, redactorul şef al Ziarului <<Drum>> - dl. Liviu Comşia ( din motive de sănătate). Mulţumindu-i pentru tot ceea ce face în domeniul artei, îi doresc însănătoşire grabnică şi las imaginile să vorbească:

 

viceprimarul Teodoru Stanga si istoricul Florin Iordachita

 

jurnalistul Gabi Argeseanu, scriitorul Ghe. Stroe, istoricul Stan V Cristea, poetul Cornel Basarabescu

Drum lung,  <<Drum>>!

Gând de decembrie

În  fiecare zi scriu un cuvânt.

Cel mai frumos cuvânt.

Cuvântul elixir,

cuvântul care zideşte, care înalţă,

care apropie, care te face să râzi, să plângi,

să arzi...

îl cânt, îl recit, îl şoptesc,

îl desfac în silabe, în consoane, în vocale,

întimp ce tu... mănânci dulceaţă de gutui,

cu gura mea...

 13 decembrie 2014, Zâmbreasca

Florina Isache - Ploi în oglinzi

Poezia Florinei Isache pare că se hrăneşte din oximoron şi paradox. Privirea ei asupra lumilor – interioară, exterioară, personală, străină, concretă, abstractă, reală, falsă, inventată, a ideilor, a sentimentelor, a numeroaselor simţuri şi simţiri etc. – este printr-un ochean întors. Şi nu mai atât: ocheanul întors se transformă, uneori, în caleidoscop, acel tub cu oglinzi care proiectează imagini simetrice. Lumile multiple se amestecă în proporţii imprevizibile, după algoritmi pe care autoarea îi lasă să conducă jocul, aparent eliberaţi de constrângerea coerenţei limbajului cotidian. Este multă degradare deliberată a cotidianului în poezia Florinei Isache, caleidoscopul dispune şi de oglinzile unui labirint deformator, un labirint locuit, de altfel, în subsidiar. Este prezent în permanenţă un Celălalt incert, o alteritate ambiguă, se întâmplă că ficţiunile poetice cu aparenţă de prozaism deviază subit şi subtil spre spaţii ori evenimente din categorii diferite de realitate. Iată un exemplu relevant pentru felul în care poeta, deschizând banal (ca la şah, e4 e5), construieşte un puzzle insolit, din fragmente cărora le distorsionează sensurile curente şi obţine un întreg mult mai mare decât suma părţilor: „De două trei ori pe zi mă întâlneam cu mine. // Sângele urca în creier, apoi se rostogolea de acolo ca o cascadă. / Ploua şi carnea o lua la vale. Sângele rămânea tot sânge. / Întins pe asfalt. / Veneau păsările cerului şi îşi treceau setea prin el. / Uneori, sângele se aprindea din senin şi ardea. / Flăcările se înălţau doi, trei metri sub pământ. / Pompierii aruncau nisip şi flăcările rămâneau tot flăcări. / Oamenii se jucau cu focul. Vorbeau despre o minune. Ziarele scriau despre un fenomen paranormal.” (Incendiu). Recursul la strategiile formale ale (post)suprarealismului nu este surprinzător la ora de faţă, când numitul postmodernism permite alcătuiri în care insolitul este regula, iar alăturări de elemente specifice diverselor orientări poetice sunt fireşti. Florina Isache struneşte cu îndemânare mijloacele textuale, îşi permite adesea formulări aforistice (cum o făcea şi în volumele anterioare), parcă voind să ilustreze neapărat zicerea mallarméană: «Le monde est fait pour aboutir à un livre».

O lectură atentă poate discerne, mai mult decât altădată, în fundal, drame existenţiale din zona limitei – dacă eros-ul este mai degrabă o formă de comunicare intelectuală, un pretext de reflecţie asupra existenţei, sau al unor delicate metafore-aforisme („Iubirea e un traseu nemarcat.” „Iubirea până la refuz - este supliciul splendorii.”), thanatos-ul se arată a fi o prezenţă mult mai pregnantă şi mai expresivă în discursul poetic, direct sau indirect. „Un timp am fost despărţiţi. / Nu ne-am vorbit, / nu ne-am scris. // Am rămas de o parte şi de alta a gropii / şi întinderea aceasta este tot ce putea fi mai frumos / între noi... / ca o trădare, ca un mormânt de lux în care vom rămâne cândva, / într-o moarte / şi moartea aceea nu ne va despărţi.” (Speranţă). Celălalt, care poate fi şi altă faţă a aceluiaşi Ego, este obiect al provocării: „Aproape că m-am îngropat de vie în tine / şi nu m-ai cunoscut, / deşi îţi făcusem cunoscută / toată splendoarea acestei stări de graţie. // Merg prin tine şi mă lovesc de genunchii tăi şi de toate organele / şi îmi vine să las dracului totul, să mă întorc la moartea mea. / Dar, // înainte de orice fericire e fericirea de a rămâne / aşteptând să te întorci la tine.” (Când îţi părăseşti trupul).

Orice clipă a existenţei poate fi transformată în poezie, nu orice este poezie, dar orice poate fi poezie, poate căpăta sens şi poate comunica emoţie atunci când, fie pe urmele lui Mallarmé („Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.”), fie pe urmele lui Nichita („Poezia este ca o pasăre ce zboară invers.”), Florina Isache se desface de sine pentru a se oferi pe sine oricărui lector deschis ascultării unei inimi care „bate ca o casă cu uşile deschise tuturor plecărilor”. Căci de(spre) plecare sunt mai ales poemele din acest volum, despre conştiinţa iminentei plecări care pândeşte inevitabil după fiecare colţ al existenţei. „Suntem deschişi morţii în fiecare clipă. / Chiar şi atunci când aşteptăm supa fierbinte, fără sare, // un copil se bucură.” Melancolii („Camera are iz de absenţă. / Melancolia se scurge pe pereţi, verde...”) lichide, care îmbracă şi forma „ploilor din oglinzi” traversează poezia din această carte, în care apa este element primordial („Camera se umplea de apă, lucrurile pluteau deasupra şi nimeni nu îndrăznea să întrerupă jocul.”), ţinând locul începutului, al naşterii absente deliberat din reflecţia autoarei. Expresivitatea remarcabilă, adesea de tip cinematografic, se vădeşte a fi argumentul cel mai convingător pentru înaltul nivel al poeziei acesteia: „Noaptea se mula pe ziduri, pe străzi, ca un celofan alimentar. Acolo, la etajul trei, în balconul ce da spre lună. El sta lângă mine. Îmi arăta fiecare loc atins de cancer. Şi fiecare loc era un ochi de apă şi apa se tulbura la atingerea rochiei. // Privirea îmi căzuse din ochi sau în ochi. Nu o mai găseam să-i arăt cât de vie este moartea, la prima vedere. // Nu îţi mai căuta gesturile, a zis. Sunt un mort. ” (Melancolii). Dacă sentimentul de sfâşiere, de „pată de sânge care vorbeşte” (fie-mi permis să recurg la metafora nichitiană…), persistă în majoritatea textelor, frumuseţea luminoasă se degajă liber, indiferent de obiectul tragic al acceptării inevitabilului. „Eram acolo în balconul ce da spre lună. / Vedea [râul Vedea, presupun – n.m.] bătea în maluri, ca nişte rugăciuni. / Stafilococul auriu săpa galerii în carne. / Ea se aşeza în cele mai adânci striaţii, ca praful pe mobilă / şi nicio privire nu ajungea la ea, nicio atingere. (Durerea face parte din noi).

Unele poeme se sprijină pe flash-back-uri în copilărie, cu evocarea mamei şi a tatălui. Dar ei sunt pretexte tot pentru radiografia de sine, pentru înţelegerea rosturilor. „Mama şi-a tăiat părul şi l-a depus la o bancă. / Cu depozit la vedere. / Mama este o femeie din flori. // Împleteşte ciorapi pentru cei plecaţi, / spală morţii, îi aşază în sicrie. / Îi aşteaptă să se întoarcă. // Acestea sunt fericirile. // De la o vreme, tata o ţine închisă într-o cutie de / plastic, ca pe o haină de sus. // Mama trăieşte poezia ca pe o viaţă. // Îşi dorea să mă fac medic. Să o vindec de sine. / Eu am ales să fiu ea.” (Ereditar)

Cum nu se poate vorbi de „progres” în poezie, constat cu bucurie că noul volum al Florinei Isache este dovada unui câştig în profunzime şi în expresivitate, precum şi confirmarea unei voci distincte, puternice a poeziei contemporane româneşti.

Florin Dochia, Revista Urmuz nr 10.

,,Pe Argeş în jos...''

,,Pe Argeş în jos,

Pe un mal frumos,,

Am trecut şi eu

Prin oraşul tău

Feeric luminat.

,,Şi era o ploaie

Şi curgeau şiroaie’’

Şi nu m-am oprit

Şi am găsit

Acea Mănăstire

Şi m-am închinat

La Sfânta Muceniţă

Şi i-am mulţumit celui

Ce mi-a dăruit

O fată doctoriţă

Şi alta profesoară

şi m-a ajutat

să mă nasc, în vară, pentru a doua oară.

Şi la ceas de seară

mi-a trimis în prag

un prieten drag

şi alţi câţiva prieteni buni

ca o ploaie de luni...

pe care îi îmbrăţişez şi îi salut

şi îmi cer iertare

că nu ştiu mai mult...

Duminică, 7 dec. 2014, Curtea de Argeş

Când cuvintele nu spun nimic

 Plouă şi ploaia îmi lipseşte

aşa cum lipseşte mirosul de cafea

al vestiarului, dimineaţa,

deşi sunt aici toate visele

 prinse în întunericul

pânzelor de păianjeni,

ca un apel nepreluat.