Poezia Florinei Isache pare că se
hrăneşte din oximoron şi paradox. Privirea ei asupra lumilor – interioară,
exterioară, personală, străină, concretă, abstractă, reală, falsă, inventată, a
ideilor, a sentimentelor, a numeroaselor simţuri şi simţiri etc. – este
printr-un ochean întors. Şi nu mai atât: ocheanul întors se transformă, uneori,
în caleidoscop, acel tub cu oglinzi care proiectează imagini simetrice. Lumile
multiple se amestecă în proporţii imprevizibile, după algoritmi pe care
autoarea îi lasă să conducă jocul, aparent eliberaţi de constrângerea coerenţei
limbajului cotidian. Este multă degradare deliberată a cotidianului în poezia
Florinei Isache, caleidoscopul dispune şi de oglinzile unui labirint
deformator, un labirint locuit, de altfel, în subsidiar. Este prezent în
permanenţă un Celălalt incert, o alteritate ambiguă, se întâmplă că ficţiunile
poetice cu aparenţă de prozaism deviază subit şi subtil spre spaţii ori
evenimente din categorii diferite de realitate. Iată un exemplu relevant pentru
felul în care poeta, deschizând banal (ca la şah, e4 e5), construieşte un
puzzle insolit, din fragmente cărora le distorsionează sensurile curente şi
obţine un întreg mult mai mare decât suma părţilor: „De două trei ori pe zi mă
întâlneam cu mine. // Sângele urca în creier, apoi se rostogolea de acolo ca o
cascadă. / Ploua şi carnea o lua la vale. Sângele rămânea tot sânge. / Întins
pe asfalt. / Veneau păsările cerului şi îşi treceau setea prin el. / Uneori,
sângele se aprindea din senin şi ardea. / Flăcările se înălţau doi, trei metri
sub pământ. / Pompierii aruncau nisip şi flăcările rămâneau tot flăcări. /
Oamenii se jucau cu focul. Vorbeau despre o minune. Ziarele scriau despre un
fenomen paranormal.” (Incendiu). Recursul la strategiile formale ale
(post)suprarealismului nu este surprinzător la ora de faţă, când numitul
postmodernism permite alcătuiri în care insolitul este regula, iar alăturări de
elemente specifice diverselor orientări poetice sunt fireşti. Florina Isache
struneşte cu îndemânare mijloacele textuale, îşi permite adesea formulări
aforistice (cum o făcea şi în volumele anterioare), parcă voind să ilustreze
neapărat zicerea mallarméană: «Le monde est fait pour aboutir à un livre».
O lectură atentă poate discerne,
mai mult decât altădată, în fundal, drame existenţiale din zona limitei – dacă eros-ul
este mai degrabă o formă de comunicare intelectuală, un pretext de reflecţie
asupra existenţei, sau al unor delicate metafore-aforisme („Iubirea e un traseu
nemarcat.” „Iubirea până la refuz - este supliciul splendorii.”), thanatos-ul
se arată a fi o prezenţă mult mai pregnantă şi mai expresivă în discursul
poetic, direct sau indirect. „Un timp am fost despărţiţi. / Nu ne-am vorbit, /
nu ne-am scris. // Am rămas de o parte şi de alta a gropii / şi întinderea
aceasta este tot ce putea fi mai frumos / între noi... / ca o trădare, ca un
mormânt de lux în care vom rămâne cândva, / într-o moarte / şi moartea aceea nu
ne va despărţi.” (Speranţă). Celălalt, care poate fi şi altă faţă a
aceluiaşi Ego, este obiect al provocării: „Aproape că m-am îngropat de vie în
tine / şi nu m-ai cunoscut, / deşi îţi făcusem cunoscută / toată splendoarea
acestei stări de graţie. // Merg prin tine şi mă lovesc de genunchii tăi şi de
toate organele / şi îmi vine să las dracului totul, să mă întorc la moartea
mea. / Dar, // înainte de orice fericire e fericirea de a rămâne / aşteptând să
te întorci la tine.” (Când îţi părăseşti trupul).
Orice clipă a existenţei poate fi
transformată în poezie, nu orice este poezie, dar orice poate fi poezie, poate
căpăta sens şi poate comunica emoţie atunci când, fie pe urmele lui Mallarmé
(„Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.”),
fie pe urmele lui Nichita („Poezia este ca o pasăre ce zboară invers.”),
Florina Isache se desface de sine pentru a se oferi pe sine oricărui lector
deschis ascultării unei inimi care „bate ca o casă cu uşile deschise tuturor
plecărilor”. Căci de(spre) plecare sunt mai ales poemele din acest volum,
despre conştiinţa iminentei plecări care pândeşte inevitabil după fiecare colţ
al existenţei. „Suntem deschişi morţii în fiecare clipă. / Chiar şi atunci când
aşteptăm supa fierbinte, fără sare, // un copil se bucură.” Melancolii („Camera
are iz de absenţă. / Melancolia se scurge pe pereţi, verde...”) lichide, care
îmbracă şi forma „ploilor din oglinzi” traversează poezia din această carte, în
care apa este element primordial („Camera se umplea de apă, lucrurile pluteau
deasupra şi nimeni nu îndrăznea să întrerupă jocul.”), ţinând locul
începutului, al naşterii absente deliberat din reflecţia autoarei.
Expresivitatea remarcabilă, adesea de tip cinematografic, se vădeşte a fi
argumentul cel mai convingător pentru înaltul nivel al poeziei acesteia:
„Noaptea se mula pe ziduri, pe străzi, ca un celofan alimentar. Acolo, la
etajul trei, în balconul ce da spre lună. El sta lângă mine. Îmi arăta fiecare
loc atins de cancer. Şi fiecare loc era un ochi de apă şi apa se tulbura la
atingerea rochiei. // Privirea îmi căzuse din ochi sau în ochi. Nu o mai găseam
să-i arăt cât de vie este moartea, la prima vedere. // Nu îţi mai căuta
gesturile, a zis. Sunt un mort. ” (Melancolii). Dacă sentimentul de
sfâşiere, de „pată de sânge care vorbeşte” (fie-mi permis să recurg la metafora
nichitiană…), persistă în majoritatea textelor, frumuseţea luminoasă se degajă
liber, indiferent de obiectul tragic al acceptării inevitabilului. „Eram acolo
în balconul ce da spre lună. / Vedea [râul Vedea, presupun – n.m.] bătea
în maluri, ca nişte rugăciuni. / Stafilococul auriu săpa galerii în carne. / Ea
se aşeza în cele mai adânci striaţii, ca praful pe mobilă / şi nicio privire nu
ajungea la ea, nicio atingere. (Durerea face parte din noi).
Unele poeme se sprijină pe
flash-back-uri în copilărie, cu evocarea mamei şi a tatălui. Dar ei sunt
pretexte tot pentru radiografia de sine, pentru înţelegerea rosturilor. „Mama
şi-a tăiat părul şi l-a depus la o bancă. / Cu depozit la vedere. / Mama este o
femeie din flori. // Împleteşte ciorapi pentru cei plecaţi, / spală morţii, îi
aşază în sicrie. / Îi aşteaptă să se întoarcă. // Acestea sunt fericirile. //
De la o vreme, tata o ţine închisă într-o cutie de / plastic, ca pe o haină de
sus. // Mama trăieşte poezia ca pe o viaţă. // Îşi dorea să mă fac medic. Să o
vindec de sine. / Eu am ales să fiu ea.” (Ereditar)
Cum nu se poate vorbi de
„progres” în poezie, constat cu bucurie că noul volum al Florinei Isache este
dovada unui câştig în profunzime şi în expresivitate, precum şi confirmarea
unei voci distincte, puternice a poeziei contemporane româneşti.
Florin Dochia, Revista Urmuz nr 10.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu