Un cablu mă ţinea
legată de camera aceea albă.
Respiram prin
camera aceea cu ferestrele deschise,
inhalam aer, plămânii se umpleau şi eram la douăzeci de minute de kilometrul
zero, între Ministerul Apărării Naţionale şi Catedrala Neamului, eram cinci în
cameră, fiecare în colţul ei de lume, aşteptând doza de cefurexin şi lupta cu
microorganismele văzute sau nevăzute.
La 401 e plin de
viaţă.
Acum, Pădurea Vedea
îmi stă în faţă şi râul cu acelaşi nume şi turla bisericii şi noua faţadă a
staţiei Peco şi totuşi, respir prin camera aceea albă, cu geamurile deschise.
Inhalez aer, plămânii se umplu...
Râd...
Verra are pământ în
urechi. Din el cresc flori galbene. Aşa îşi imagina ea viaţa după viaţă. Sfida
legile descompunerii...
Râdea...
Avea o deviaţie de
sept.
Uneori, sângele
ţâşnea din nas, din gură, până când se goleau toate vasele.
Îl lăsa să cadă în
chiuveată, ca o eşarfă viu colorată.
Ştia că cineva are nevoie de el.
Nu trebuie să te
gândeşti la moarte dacă vrei să trăieşti.
Oricum, ea e
foarte aproape.
E lângă noi.
În noi.
E suficient să o
atingi, involuntar...
şi gata.
Delete ultimul
bec de control.
Eşti ceea ce
gândeşti.
Râdem.
Ţi-am spus azi cât
de mult te iubesc?
Sau cum anestezista
m-a scos dintre morţi, râzând?
Sau cum Ina,
asistenta care deţine secretul conservării fizice, aprindea, întotdeauna,
lumina roz?
Ce cuvinte să folosesc… ca să înţelegi că este mare
dragostea de viaţă!
La baia bolnavilor
de cancer intrase un şarpe.
Se întinsese în cabina
de duş.
E marţi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu