„Ploi în oglinzi” – de Florina
Isache
Într-un anotimp, în care undele „fondului de trăiri afective şi ideatice
intră cu dificultate şi mult modificate în raport cu natura lor reală”, cum l-a
definit, cândva, L. Ulici vorbind despre poezia tânără, Florina Isache (poeta
roșioreană
a Teleormanului) e de departe o poetă feministă „de o sensibilitate lirică
uneori incandescentă” (Liviu Comșia - referințe critice) - mai curând,
face parte din categoria poeților care scrie o poezie
anticonvențională și neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe
reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou
cotidian. Împins până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de
convețuire între concret și abstract, poemele sale adăpostesc în spatele unei
rostuiri simpliste, un neprevăzut al rostirii: „Eu îmi umplu ochii cu tine./
Luminez drumul în larg al pescarilor,/ stând la țărm” (Printre primele
minuni ale tale) - sau un alt poem - „Tot ce erai tu mă ținea în viață./ Drumul tot mai greu.
Inima o lua înaintea trupului, mâinile o luau înaintea inimii, se vedeau/ prin
ele teritorii abandonate” (Întâlnirea). În recentul volum „Ploi în
oglinzi”, de Florina Isache, ed. Tipoalex Alexandria, 2014, prioritară este
predispoziția ludică și un simț perceptibil al unui tablou suprarealist cu o notă dominantă a unui ambient
poetic într-un cadru existențialist și desfașurat pe coordonate
ireale: vezi „Croazieră”; „Incendiu”; „Ritual”; „Torid”;
„Reconstituiri” etc. Florina Isache e poeta la care elementele tabu:
apa-focul-ferestrele-ploile, îi dau o imagine distorsionată a realității („Nu trebuie să
privesc prin fereastră, mi-am spus”), doar sufletul își mai înalță agonia spre acele
întinderi învinse de elemente obsesive precum: moartea,sângele și leacurile prin care se
desfășoară această etapă a spaimei sale ideatice. Multe poeme sfârșesc prin tot felul de
constatări aforistice (vezi poemul „Sâmbătă”, p.57- ori- „Nud”,
p.59). În alte poeme se simte influența ori exercițiul hai-cu(ului). Uneori,
forțând
imaginația, fraza devine supărătoare și stă sub riscul mimetismului cu
înclinație antimetafizică: „strigătul se zbătea de coaste/ ca o liniște”, p.70 (ori) „îți simțeam mirosul de cer
spart”, p.71. Când, în timbrul Emil Botta, își aplică eului poetic o
mască a maturității decepționate, deși ea pătrunde în teritoriul suprarealist, la nivelul imaginarului, cu o
notă de un optimism-glacial, poetei îi reușesc construcții oximoronice de efect,
fulgerări ideatice surprinzătoare, o imagistică plină de vitalitate, o continuă
mișcare a
semnelor și contururilor abia ghicite (vezi: „Întâlnirea”; „Ca într-o
oglindă”; „Jertfa a fost consumată”; „Descoperire”; „Resemnare”;
„Autodidact”; „Speranță” etc.). Trimiterile la prezent și la personaje
contemporane sunt mai mult decât explicite și cu discrete trimiteri
la universul poetic din poezia lui O. Genaru. Reproducem poemul „Ereditar”,
(p.33):
„Mama și-a tăiat părul și l-a depus la o bancă.
Cu depozit la vedere.
Mama este o femeie din flori.
Împletește ciorapi pentru cei plecați,
Spală morții, îi așează în sicrie.
Îi așteaptă să se întoarcă.
Acestea sunt fericirile.
De la o vreme, tata o ține închisă într-o cutie
de
plastic, ca pe o haină de sus.
Mama trăiește poezia ca pe o viață.
Își dorea să mă fac medic. Să o
vindec de sine.
Eu am ales să fiu ea.”
Dacă textele ei de început, din
volumele anterioare, nu ne ajută să ne familiarizăm cu temele de bază ale
poetei (întrucât nu le-am citit), cu toate riscurile asumate de acest Orfeu
modern al poeziei feministe, în poemul „Nimic nu e cunoscut” (p.36) - postat ca
„ars poetica” și pe coperta a patra a cărții - cititorul va aluneca, cu
certitudine, dinspre concretul lumii imediate spre poveste, ca element al
rezistenței în această lume prin care bate „un vânt rece dinspre al cincilea
anotimp”.
Tudor Cicu – Revista,, Oglinda Literară’’ nr
152 ( august ), pag 15
