Ploaia – ca o terapie

Plouă.

Strada Mihai Eminescu se pierde în noapte.Deşi nu este o oră târzie, nimeni nu mai trece pe aici. Simt covorul de frunze galbene,  foşnind sub încălţămintea adecvată momentului şi frunzele strălucesc în lumina neoanelor publice şi plouă şi stropii lovesc umbrela şi se împrăştie în aer, simt adierea vântului ca o briză uşoară, ocolesc bălţile formate pe trotuar şi mă găndesc...la câte nu mă gândesc. La expoziţia lui Gabi, la copiii aceia gălăgioşi ca nişte vrăbii, dotaţi cu mănuşi de plastic şi saci colectori, adunând tot ceaa ce găseau în drumul lor( de la frunze uscate – până la resturi de ţigări şi alte obiecte aruncate la întâmplare de cei care nu ştiu să respecte mediul înconjurător).

Şi plouă şi trec pe aleea cu sălcii şi crengile sălciilor atârnă umede, până la pământ. Şi simt mâna  care învârte cuţitul în rană şi îmi spun că trebuie să iert, să iert...să iert...

Şi nu înţeleg de ce ,,unii fac totul şi nu au nimic, iar alţii nu fac nimic şi au Totul...’’