A. E. Baconsky
Nici gândurile voastre, nici florile nu-mi spun,
Nici negurile toamnei, că sunt ieşit din minte –
Ci numai mie-mi pare mereu că sunt nebun,
De vreme ce-mi
prind viaţa şi moartea în cuvinte.
Ard în lumina
zilei de parcă uit că n-am
Decât un drum
prin iarbă, un singur drum şi-o poartă
Prin care voi
pătrunde ca luna-ncet prin geam,
Sau liniştea din
sălcii rotind în Marea Moartă.
Mă bucur când mai
trece un an şi-un anotimp,
Când prin oglinzi
străine îmi rătăceşte chipul,
Şi iar mi-aduce
vremea acelaşi dor să-mi schimb
Inelul meu cu-al
mării ce l-a-ngropat nisipul.
Trăiesc mai mult
cu roua câmpiilor, mai mult
Ca pasărea
pădurii şi poate că mi-e bine:
Văd ridicată
steauă de-al cărei semn ascult,
Văd risipită ora
de plumb din care vine.
De-acum e
dimineaţă pe cer ca un surâs
Pe faţa răvăşită.
De-acum e auroră …
Stau şi-mi gravez
în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,
Cu litere tăcute,
speranţă tuturora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu