marți, 4 noiembrie 2014

Drumul liric al Florinei Isache.



Revista <<Argeş>> nr 10. (oct. 2014 )
                                                                                   

TITI DAMIAN      
 

  
    

    Un element ordonator al discursului liric al Florinei Isache din volumul Ploi în oglinzi ( Editura Tipoalex, 2014) îl constituie folosirea imperfectului. Strict gramatical, imperfectul arată o acțiune trecută, neterminată, aflată în derulare. Stilistic, Tudor Vianu, observă că „Virtutea lui de a vrăji mișcarea îl indică drept timpul propriu literaturii de amintiri, adică acelora care înfățișează o succesiune de evenimente ale trecutului.” Asta se întâmplă în proză. Dar în poezie? mă întreb eu. Răspunsul îl dă acest volum unde, vizibil din prima poezie, chiar și pentru un neinițiat, imperfectul evocării proiectează un eveniment (nenumit explicit, dar subînțeles în context), într-o durată nedeterminată, instituind o perspectivă subiectivă, adică un punct de vedere al eu-lui liric asupra propriei experiențe traumatizante trăite. În felul acesta, se impune planul referențial al experienței sale ontologice, cu efect de ritualizare. Discret, imperfectul evocativ este combinat subtil cu cel descriptiv, conferindu-i descrierii câmpiei și camerei singurătății - ca fundal al evenimentelor trăite, doar  sugerate - un caracter dinamic și iterativ, înscriind ființa cu șocul trăirilor ei într-un continuum temporal, dar și unul anticipativ, pentru a ambiguiza relația dintre real și ireal, pentru se putea imagina, în final, experiențe ipotetice. În felul acesta, ajungem la al doilea important element care conferă specificitate textului: ambiguitatea.
            Chiar din prima poezie, intitulată sugestiv „Întâlnirea”, cititorul descoperă o fericită „întâlnire” cu motivul literar central al volumului, motivul drumului, devenit metaforă. Aici este repetat de câteva ori, de fiecare dată, sintactic, devenit subiect: „Drumul era greu, alunecos”; „Drumul se închidea și se deschidea ca o carte”; „Drumul tot mai greu.” Imaginea drumului chinuitor este asociată stilistic cu acea a imperfectului: „era”, „doream”, „mergeam”, „nu recunoșteam”, „venea”, „veneau”, „ziceau”, „se închidea”, „se deschidea”, „credeam”, „rămâneam”, „erai”, „țineai”, „lua”, „luam”, „se vedeau”, „se ascundeau”, „așteptau”, „descopeream”, „creștea.” Folosirea imperfectului la persoana a treia, a doua sau întâi singular ori plural dezvăluie starea de incertitudine trăită de un eu liric aflat în momentul dureros al despărțirii de lume și de sine. Dacă în prima strofă, este asociat persoanei întâi, trimițând spre confesiune („Mergeam și nu recunoșteam nimic, deși mai trecusem odată pe aici”), în următoarele strofe apare un alt subiect gramatical, „lumea”: „Lumea venea cu mine” – semn al solidarității de care are nevoie. Interesant este că drumul se metamorfează într-o carte, cu alte cuvinte trimite spre o călătorie inițiatică, spre o înțelegere superioară a trăirilor. Spre finalul poeziei, se întemeiază o altă luume posibilă în care realul devine halucinanat: „Inima o lua înaintea trupului,/ Mâinile o luau înaintea inimii”, semn că emoția trăirii e maximă. Strofele sunt contrapunctate de câte un vers liber, conferind discursului valoare gnomică și evocativă, marcând trecerea dinspre stările de neliniște și incertitudine, spre cunoaștere de sine: „Tot ce erai tu mă ținea în viață”; „Nemaiîntâlniții mă așteptau cu flori”; „Iubirea e un traseu nemarcat”; „Aceasta a fost cea mai frumoasă zi.” Există în strofa din final o propoziție – cheie a întregului volum, consider eu: „De aici începi tu.”
            Ambiguitatea acestui TU lasă răspunsul în suspans, dar cititorul descoperă pe parcurs că poezia nu este decât o reflectare a unei experiențe traumatizante, ale unor trăiri interioare puternice, făcând să sugereze impactul nedorit cu o experiență, ulterior ducând la conflictul dintre sentimentul înăbușit - doar sugerat - și gândul sumbru. Ciocnirea dintre ele dă naștere unui numitor comun, paradoxal, voința de a învinge. Titlul primei poezii devine astfel foarte sugestiv: substantivul se trasformă într-o metaforă-cheie a poeziei, iar acest prim poem devine metafora simbol a volumului: Întâlnirea cu moartea? Reîntâlnirea cu viața?
            De aici încolo, fiecare dintre poeme notează traseul luptei, al renașterii, al izbânzii și al finalizării unui drum ce părea că nu are decât un singur sfârșit...
            Ambiguitatea este elementul specific și al celei de a doua poezii, aparținând primei părți a volumului, „Tot ce e frumos e gri”, unde tronează tot imperfectul. Numai că subiectul gramatical se schimbă, trecând la persoana a treia feminin, plural: „Ele veneau în urma mea și cărau un geamantan cu fotografii”; „Ele se apropiau, traversau o stradă neluminată”; „Ele râdeau, erau aici întotdeauna prezente, întotdeauna absente ca o ploaie de luni.” Cine sunt ele? Amintirile – presupune cititorul, gustând ambiguitatea. De data aceasta, eul liric se instalează în singurătate și parcă o savurează: „Savuram un nectar de kiwi”; „Îmi plăcea singurătatea aceasta”; „Îmi spuneam că trebuie să profit de ea.”
            Din această etapă a neliniștilor și a incertitudinilor, foșnind din poezie în poezie, se instalează motivul literar al singurătății, marcat doar prin simboluri. Mai întâi o cameră (de spital?): „Fereastra se deschide în gol”; „Pereții sunt o vestă de salvare.” Drumul de până acum s-a frânt undeva, căpătând alt traseu, metamorfozându-se într-unul interior, unde singura stăpână rămâne singurătatea: „De două ori pe zi mă întâlneam cu mine.” Întâlnirea dă naștere parcă unei combustii interne, vecine cu implozia: „Sângele se urca în creier, apoi se rostogolea de acolo ca o cascadă”; „Sângele se aprindea din senin și ardea”; „Flăcările se înălțau doi, trei metri sub pământ” (semn al deznădejdii și al presimțirii sumbre?). Este momentul tuturor incertitudinilor, dar și al încercărilor fără speranță de salvare: „Pompierii aruncau nisip și flăcările rămâneau tot flăcări” („Incendiu”).
            În acest moment, poeta simte nevoia unei descătușări de versul liber, iar următoarele texte devin impresionante poeme în proză, accentuând stările contradictorii: neliniște, zbatere lăuntrică imensă, dorință de viață, solidaritate umană, chiar și confruntarea cu moartea: „El sta lângă mine. Îmi arăta fiecare loc atins de cancer.” Apar și frânturi de tablou redând și atmosfera de spital, total halucinantă: „Axenia prinsese vena și o ținea strâns”; „Sângele se desfăcea ca niște străzi nenumerotate.” Este o existență consumată între speranță („Edenul este un oraș de câmpie care nu ruginește niciodată”) și disperarea dinaintea „golului” („Un gol rămânea, apoi alte goluri creșteau pe tot corpul”; „Golurile se umleau cu oameni”), ori a „nopții” („Și îmi spuneau că trebuie să vină și noaptea aceea/ Când vom face dragoste lângă un șemineu,/ Întinși pe o cruce.” (p.23).
            Trecerea dintr-o lume în alta este imaginată sugestiv ca fiind trecerea printr-o oglindă, pentru a ajunge la celălalt chip. Dintr-o dată, izbucnește hotărârea de a trăi: „Nu trebuie să privesc pe fereastră, mi-am zis” (p.24)
            În continuare, poeta schimbă registrul: cuvintele solitare (mama, tata, bunicul, bunica) îi sunt solidare. Universul casnic și-l apropie printr-un bocet prelung, sfâșietor, înăbușit, anticipând sfârșitul, unde răsună jalea nesfârșită a mamei, a tatălui, a bunicilor: „Tata ține pe genunchi piciorul îndoit al Steluței”; „Mama se așezase pe locul mortului”; „Bunicul se întorcea de la o comemorare, ducea o sticlă de vin sub braț”; „Bunica îl aștepta în poartă, lipită de el”; „Bunicul taie copacul și se pregătește să-l curețe. Morții din împrejurimi se adunaseră în jurul său și priveau.” Versul cel mai plin de esențe se găsește în poezia „Descoperire”, unde se face o subtilă aluzie la drumul cohortelor de morți: „Bunicul repara un acoperiș. A bătut ultimul cui și a privit în sus./ Morții din împrejurimi îl priveau uimiți./ Mai vin câțiva./ Începuse colonizarea de primăvară./ Și ei știau că în adânc de cer,/ erau singura formă de viață” (p.29). Întâlnirea cu ei se imaginează și pe cealaltă lume: „Deseori, bunicul ieșea pe străzile lumii celeilalte”; „Mama și-a tăiat părul și l-a dus la o bancă.” Dintr-odată, o rază de speranță, izvorâtă dintr-o presimțire: „Mama număra bătăile pleoapelor./ Trebuie să vină cineva, a zis/ Tata zâmbea. Știa că nu încurcă semnele.” (p.34).
            Spre finalul primei părți a volumului, ca semn al victoriei, imperfectul este înlocuit cu prezentul etern, în versuri predominant gnomice: „Ziua, singurătatea se accentuează”; „Piatra de pe suflet atestă deșertificarea.”; „Anotimpurile au încurcat temperaturile”; „Aritmie este atunci când dansul în doi descrie o singurătate cât toate singurătățile.” În poemul „Ca o ploaie de vară”, poeta descoperă că „Drumurile trec și printr-un geam spart”; „Era atâta de frică în jocul de-a fericirea” (p.46) Drumul este acum o întindere albă ca un trup nou de bărbat și-i șoptește tandru: „Eu sunt viața, apoi s-a așezat lângă mine, și-a trecut degetele prin părul meu.” Gestul acesta de tandrețe din final spune cât o poezie întregă, marcând eliberarea din coșmar și bucuria întoarcerii la viață.
            În partea a doua a volumului, intitulată „Poezia poeziei” ( Din jurnalul nopților fără ploi) este abandonată tema coșmarului, înlocuită fiind cu tema dragostei. Fiecărei zile a săptămânii îi este dedicată câte o poezie, marcând izbânda, iar iubirea capătă câte o definiție diafană pentru fiecare din cele șapte zile: „Ești ploaia la cafea” (luni); „Toate malurile duc spre tine” (marți); „Aerul unuia întreține focul celuilalt” (miercuri); „Un poem mov alerga prin trup” (joi); „Tu ești ca o iederă” (vineri); „Prea adâncă dragostea aceasta ca să încăpem în ea” (sâmbătă); „Tu poți mult și eu nu vreau mai puțin” (duminică). O strofă din poezia „Speranța” aduce a Nichita: „Am rămas deoparte și de alta a gropii/ Și întinderea aceasta este tot ce putea fi mai/ frumos/ între noi.../ ca o trădare, ca un mormânt de lux în care vom rămâne cândva, întro moarte/ și moartea aceea nu ne va despărți.” (p.60).
            De aici încolo, izbânda este marcată prin construcții cu valoare gnomică, îmbrăcate în metafore scânteietoare, de o rară sensibilitate. O zi senină, după trecerea furtunii, notez eu în final:
            „A trăi fără o pauză de iubire înseamnă a/ a amaneta  viața/ fără niciun contract între părți.”
            „Înainte de orice fericire e fericirea de a rămâne/ așteptând să te întorci la tine.”
            „Mâinile se citeau reciproc./ Un semn rămâne așa, ca un sărut.”
            „Niciun semn nu indica intrarea în zi. Rămăsesem la capătul peronului,/ fluturând sângele.”
            „Strigătul se spărgea de coaste,/ ca o liniște.”
            „Când te-am sunat,/ vocea ta avea toate culorile toamnei/ Îți simțeam mirosul de cer spart.”
            „Eu îmi umplu ochii cu tine./ Luminez drumul în larg al pescarilor,/ stând la țărm.”
            „Mi se întâmplă să împrumut sufletul/ Celui care lovește primul cu piatra.”
            „Câmpia se înalță în mijlocul orașului ca un munte....Nu mai am loc în mine fără tine.”
            „O femeie se ascunde în privirea ta,/ Ca după o perdea cu flori.”
            Am ajuns la finalul volumului. Nu cu ușurare, ci cu regretul că lectura s-a terminat prea repede. Aș fi vrut ca sărbătoarea să continue.

      

    
Multumesc d-lui Titi Damian pentru prezentarea cartii si d-lui Augustin Doman pentru publicarea cronicii in Revista  <<Arges>>!