<< Ploi în oglinzi>> la Botosani

Am primit Pdf-ul Revistei Hyperion nr. 1-2-3 / 2015 şi am găsit o cronică la volumul meu de versuri << Ploi în oglinzi>>. Semnează poetul Lucian Alecsa – pentru care îi mulţumesc şi mă bucur că nu a trecut cu vederea poezia mea şi m-a citit până la capăt.

Mulţumesc şi domnului Gellu Dorian – redactor şef al revistei Hyperion.

 

Florina Isache este la cel de-al treilea volum de versuri, evident,poezia sa a caştigat in substanţă şi originalitate, şi-a căpătat acel „trupesc“ atat de necesar unei identităţi lirice. Poeta are forţa verbică necesară ţinerii in echilibru a celor două lumi supuse investigaţiilor lirice: cea lăuntrică şi cea exterioară. Dacă prima este surprinsă sub puseuri neoromantice,uneori cu accente siropoase, realitatea e survolată de un ochi atent, ce decupează doar sublimul imaginilor atinse, inlăturand abjecţiile cotidiene. Poeta lucrează cu un set comun de obsesii; oglinda, ploaia, canicula, absenţa, speranţa şi dragostea, decodand cu atenţie cifrul lor intim. Cu toate acestea Florina Isache a reuşit să-şi delimiteze propriul ei traseu, nelăsandu-se intimidată de vreun nume mare. Limbajul este unul simplu şi economicos, imaginile sunt cristaline, nu provoacă interpretări şi nici nu generează confuzii. Intregul liric este unul solid, cu o cromatică diversă şi echilibrată, e drept, fără şocuri, poemele curgand ca un rau de campie emanand un susur abia perceptibil. Pană cand şi nota sumbră ce vibrează deasupra unor poeme, nu face ca discursul liric să-şi iasă din matcă; se lasă cu adieri de frisoane, fără a zdruncina insă prea mult adancul.  Poate că filigranarea sentimentelor in materia poetică ar fi dat o mai mare expresivitate textelor.

Cadrul natural este unul al liniştii, al nemărginirii, campia este ecranul de proiecţie a tot ce se intamplă in sufletul poetei. Florina Isache suferă de prea multă „decenţă“ la nivelul limbajului poetic, cuminţenia verbului său nu face deloc bine gandurilor, trăirilor, sentimentelor antrenate pe partitura textului. E ştiut faptul că pentru poet cuvantul e singurul mijloc de-a provoca seisme, de-a răsturna universuri, de-a transforma lumi şi de-a aduce in faţa cititorului partea nevăzută a realităţii. Asta se poate produce printr-o totală dezinhibare in faţa receptorului. După cum am spus, poeta se ia la trantă cu teme clasice, nu-i este deloc teamă de melancolii, tristeţi sau iubiri arse, surprinse sub vertijul propriilor sale emoţii; are destule abilităţi incat să-şi găsească o nişă de unde să respire indeajuns de mult oxigen incat să nu se sufoce de măreţia inaintaşilor intru condei: „Noaptea se mula pe ziduri, pe străzi, ca un celofan / alimentar. Acolo, la etajul trei, in balconul ce dă / spre lună. El stă langă mine. Imi arată fiecare loc / atins de cancer. Şi fiecare loc era un ochi de apă şi / apa se

tulbură la atingerea rochiei./ Privirea imi căzuse din ochi sau in ochi. Nu o mai / găseam să-i arăt cat de vie este moartea, la prima / vedere/ Nu iţi mai căuta gesturile, a zis. Sunt un mort.“

Versurile Florinei Isache respiră căldură, sunt gingaşe şi pline de viaţă, chiar şi atunci cand sunt frisonate de tristeţi şi spaime. Poemul „melancolie“, pe care l-am redat mai sus, vine in sprijinul acestei aserţiuni. Poeta ştie să elimine comunul din limbajul poetic, o face cu ajutorul metaforei imbrăcand totul intr-o singură ţinută fără a se mai opri şi la alte obiecte de vestimentaţie stilistică. Poate că pe alocuri işi „explică“ prea mult sentimentele, dand senzaţie de redundanţă. Cu toate astea, aceste mici scăpări vin in mod natural şi sincer, nederanjandu-l prea mult pe cititor. Cred că poemele ar trebui să fie ceva mai temperamentale, cu mai multă vlagă, doar aşa ar incita mai mult cititorul, determinandu-l să le analizeze pană la ultima fibră. Oglinda nu-i dă pace, o zbuciumă, ii dă frisoane, o inspăimantă, dar mai există şi scurte momente cand ii conferă beatitudine. Realitatea ei poetică pare a pleca din faţa oglinzii şi a se sfarşi tot aici, translatarea intre lumi se face prin …geamuri, ele reflectă atat concretul cat şi spiritul concretului, lumea şi nelumea, viaţa şi inertul. Oglinzile cresc, se inmulţesc, rodind in minţile privitorilor tot felul de inchipuiri, au viaţa lor, una vegetală: „ Fiecare are o lume a lui.Eu ii spun „La petunii“ / Cand vreau să plang, / merg acolo şi plang./ Imi lipesc faţa de ziduri, facem schimb de linişti, / ierburile cresc şi se intind de-a lungul aleilor./Sunt multe alei acolo şi fiecare alee se opreşte / langă un pat de o singură persoană./ De aici pot privi răsăritul./ Pot auzi coaja pepenelui, crăpand sub cuţitul / paznicului de la intrare / şi voi şti că sunt in siguranţă mainile lăsate aici, că /cineva le va găsi / le va prinde in jurul gatului şi va merge aşa pe /străzi, pregătit de paradă. / Realitatea incepe aici, / de langă lumea aceasta cu geamuri termopan / (4 anotimpuri). / Aici am găsit poetul preferat. Se intorsese de la / o lansare de carte. / Dormea / Uşa rămăsese deschisă, ierburile

se intindeau / dincolo de lume-cuvinte cu miez./ El radea in somn./ Nu trebuie să privesc pe fereastră, mi-am zis.“ Poeziile Florinei Isache sunt asemenea unor bijuterii, sunt şlefuite cu multă atenţie, au ceva solemn in exprimare, prin limpezimea versurilor şi transparenţa sentimentelor şi trăirilor incorporate in toată masa textului. Se lucrează cu partea gravă a cuvantului, nu veţi găsi nuanţe umorale sau aluzive, poemele sunt de-o disciplină aparte. Sunt cateva poeme de-a dreptul tulburătoare, cu un timbru epic evident controlat de nervuri ideatice ramificate echilibrat la nivelul intregului text. Punctul de pornire al acestei inflorescenţe metaforice este inima. Poeta pune la dispoziţie Radiografia inimii: „Da, domnule doctor! Inima mea bate ca o casă cu /uşile deschise tuturor plecărilor. Aici s-au adunat / toate mările şi oceanele lumii, iar paznicul farului / a lipsit doar cat să arunce o privire. Atat. / Inima mea bate ca o casă stand in aşteptare…/ Da, domnule doctor, in jurul casei este un camp./ Noaptea, Caii de Mare vin şi pasc lumină. /Suflul sistolic este atunci cand Caii de Mare beau / apă in somn./ Şi un parau curge prin mijlocul inimii, domnule / doctor. Paraul Cainelui. Sălciile cresc direct din / cer, ca nişte şerpi cu clopoţei. A fost o nuntă de / păsări aici, prin care a trecut lama unui cuţit / de bucătărie. / Aritmie este atunci cand dansul in doi descrie o / singurătate cat toate singurătăţile… / Da, domnule doctor, pasărea aceea, pe care o / auziţi şi dumneavoastră, este o pasăre mută / Golul acela, domnule doctor, este o fantană. De / fapt, două fantani intr-una. Pe radiografie se văd / clar chipurile care au privit in oglinzi dimineaţa, / cand igrasia inflorea pe zăpezi…/“ Poezia Florinei Isache merită toată atenţia cititorilor, este inteligentă, are „suflu sistolic“, simptom al unei lirici grave, generată de trăiri puternice şi sincere.

                                                                 Lucian Alecsa