Constatări

În fiecare din noi mai există o inimă. Sau poate mai multe.

Inimi rămase deschise în bătaia soarelui şi sângele se face pod peste lumi, peste locuri în care nu ai ajuns niciodată, dar recunoşti fiecare copac, fiecare stradă, fiecare patrulă de poliţie sancţionând o trecere neregulamentară.

Recunoşti barul în care ai văzut ultima femeie frumoasă, intrându-ţi în sânge, lipindu-se de el, ca foşnetul trupului de lângă tine.

Gând

Dacă nu merg eu în câmpie…vine câmpia la

 mine…la serviciu, lângă birou…

Invitatie

,,Apa vie'' si Paeonia peregrina

Troianul este o comună în județul Teleorman. Este alcătuită din 3 sate: Dulceni, Troianul (reședința) și Vatra.În apropiere de satul reședință se află vestigiile vechiului drum roman Limes Transalutanus. La ieșirea din satul reședință spre municipiul Roșiorii de Vede se află pădurea Troianu, arie protejată ce cuprinde printre altele specii de bujor românesc, plantă pe cale de dispariție.
  In fiecare an, in a doua sambata din luna mai are loc ,,Sarbatoarea bujorului'' . Nu am ajuns la activitatile dedicate acestei zile...dar am trecut duminica, dupa o ploaie torentiala, cu o parte dintre milenari...am vizitat padurea, am facut fotografii si am luat apa de la unul dintre cele trei izvoare ale comunei, aflat undeva jos, in malul raului Urlui, intr-un decor mirific...asa cum a fost si drumul pana acolo ( o poteca ingusta printre gospodariile oamenilor, marginita de garduri, de copaci, de salcami in floare, de liane si plante de apa...o poteca ce tot cobora, cobora , lasand impresia ca intram intr-o pestera de iarba...intimp ce dl doctor Dinu ne vorbea despre pilda samaritencei, citita in aceasta zi la biserica, despre apa vie...)

 

Drumul ce duce la unul dintre cele 3 izvoare ale comunei

                                              Flori de salcam

 

Milenarii   - in drum spre izvor

izvorul - 

Milenarii - la intoarcere

Tudor Gheorghe - Au innebunit salcamii, versuri Arhip Cibotaru

Ploaia şi sufletul poetic sau plouă în grădina cu petunii

Redactorul Revistei ,, A’’ mă sună şi mă întreabă: ai o cronică în Revista <<Vatra veche>>, ai văzut?

Mulţumesc pentru gânduri, îi mulţumesc şi domnului Corneliu Vasile pentru cronică, mulţumesc şi prietenului meu Mihai Atanasie Petrescu pentru extragerea textului din revistă. Redau cronica:

Florina Isache apare în peisajul editorial cu o nouă carte de versuri, după Ieşirea din anotimp (2006) şi Mă voi întoarce pasăre (2011). Placheta Ploi în oglinzi (Alexandria, Editura Tipoalex, colecţia Drum, serie nouă, 2014) cuprinde două secţiuni, numerotate I şi II, Referinţele critice ale unor autori care activează, în majoritate, în aceeaşi zonă culturală cu autoarea, Teleormanul – Liviu Comşia, Gheorghe Stroe, Florea Burtan, dar şi Dumitru Augustin Doman, Lucian Mănăilescu, Victor Sterom, subsemnatul, referinţe

apărute în publicaţii ca Argeş, Caligraf, Fereastra, Oglinda literară, precum şi o Notă bio-bibliografică.

Un motiv frecvent al poeziilor este, aşa cum era de aşteptat pornind de la titlul   cărţii, ploaia. Astfel, iubirea, imaginată ca un drum de întoarcere unde nu recunoaşte nimic din peisaj, este asociată cu o ploaie albă (Întâlnirea), amintirile sunt „ca o

ploaie de luni” (Tot ce e frumos e gri), altunde durerea străluceşte cu fiecare ploaie (Durerea face parte din noi), frământările iubirii feminine sunt comparate cu o ploaie trecătoare de vară (Ca o ploaie de vară). Starea de spirit e asociată frecvent

cu elemente ale naturii şi culturii autohtone: singurătatea şi vântul rece (Nimic nu e necunoscut), spitalul şi resemnarea în faţa posibilităţii ca moartea să survină în orice clipă (Privind printr-o întâmplare), uimirea bunicii în faţa aparatului de fotografiat (Fotografii), melancolia şi „camera cu iz de absenţă” (Real), vocea iubitului care are „toate culorile toamnei” (Consolare). Universul imagistic utilizat de autoare este variat şi include elemente ale vieţii casnice, ieşiri în natură şi ipotetice călătorii şi alte evenimente închipuite sau brodate în jurul sentimentului iubirii, cu „el” ca

personaj principal, contradictoriu, având manifestări neaşteptate, cel mai adesea fiind evocat în absenţă şi fiind exacerbată starea de singurătate şi nesiguranţă dată de această ipostază. Într-o lume gălăgioasă, plină de mirosuri respingătoare – sugerează

versurile – cu gunoieri, câini comunitari şi animale duse la tăiere, singura lumină este iubitul care foloseşte cuvinte alese şi are un parfum plăcut, iar ea visează la timpul când vor face dragoste, întinşi, în mod neaşteptat, pe o cruce (În aşteptarea unei nopţi).

Poeta pluteşte într-o lume inspirată din cea reală, totuşi diferită prin importanţa acordată stării de spirit, uneori asociată, alteori disociată de elementele realului. Zidurile unui dormitor, unde citeşte şi ascultă ştiri, sunt ca o „vestă de salvare”. Aerul proaspăt intrat pe fereastră „s-a înfăşurat în jurul simţurilor”, iar avertismentul către cel care nu aşteaptă să se întâmple nimic este „să nu te asfixiezi”. Ca intensitate a sentimentului iubirii, este imaginat

sângele în flăcări ce nu pot fi stinse. Pentru a rodi, o femeie, zice poeta,

trebuie să fie jumătate îngropată în ţărână, iar cealaltă aleargă odată cu trenul, înfăşurată în ierburi şi ploi” (Ritual). Femeia este imaginată ca o pâine îmbietoare, din care toţi vor să rupă, într-o piesă care descrie o scenă poetică de dragoste (Torid).

O imagine terifiantă este aceea în care „locuitorii îşi aşază craniile la fereastră, printre muşcate” (Jertfa a fost consumată). În câteva poezii apare personajul Diodor, ceea ce îl evocă pe anticul istoric Diodorus Siculus, autorul unei enciclopedii

istorice, singura păstrată, parţial, despre lumea elenică şi nonelenică dinainte de Christos. Numele actual Diodor se traduce, din limba latină, prin „darul lui Dumnezeu”, ceea ce oferă o altă pistă de descifrare a sensului poetic adoptat aici.

Într-un poem mai cuprinzător, elementele care compun peisajul sunt inspirate din orizontul geografic şi tradiţional românesc: căruţă, rachiu, bunicii decedaţi care închină şi varsă o picătură de vin pentru cei vii, cu ploi şi iarba care creşte după fiecare cosire. Sentimentul dominant, al disperării, este determinat de faptul

că „ploaia curgea din toate punctele cardinale”, însă încetează după actul ritual al mamei, care înfige un cuţit în ţărână. Folclor, magie, amintirea morţilor, un univers autentic şi poetizat al sudului românesc rural, domină în această frumoasă piesă

lirică (Poem viu). Poeta se confundă, în aspiraţii, cu mama, personalitate puternică, de care este extrem de ataşată, ca şi de bunici, care reprezintă o lume numai

fizic dispărută, nu şi spiritual. În câteva poezii, apare noţiunea „al cincilea anotimp”, care semnifică, probabil, moartea, în care personajele se integrează fără a resimţi un şoc.

Uneori, apare o imposibilitate de a comunica, atât între cei doi îndrăgostiţi, cât şi cu lumea înconjurătoare. Boala, spitalul, cancerul, bătrâneţea, spitalul, RMN sunt  elemente ale universului poetic din această plachetă. La fel, zbaterea, îndoiala şi nesiguranţa însoţesc, aproape în toate secvenţele textelor, sentimentul, afecţiunea.

În poezia Vedea, afectul este afirmat cu forţă: „Mi se întâmplă să împrumut sufletul/ celui care loveşte primul cu piatra” şi „nu mai am loc în mine fără tine”.

Poeta Florina Isache este o visătoare, într-o grădină cu petunii, care fie curg din asfalt, fie din firea dornică de tandreţe, dând un parfum aparte unor versuri care impresionează atât prin imaginile folosite, cât şi prin subtextul aparţinând unui

suflet foarte sensibil.

CORNELIU VASILE – Revista Vatra veche ( nr 4, 2015 )

: ziua muncii... cu Jupy... o sărbătoare…

1 mai 2015. Program normal de lucru. 

Am sărbătorit prin muncă aşa cum am sărbătorit şi anul trecut şi…întotdeauna. Nu mă plâng că muncesc. E bine că pot munci şi încă mai am un loc de muncă. Este adevărat că nu este ceea ce îmi doresc şi ceea ce vreau eu să fac, dar fiindcă de aici îmi câştig pâinea cea de toate zilele, mă străduiesc să-mi fac meseria cât mai bine. Nu mă simt neândreptăţită sau frustrată. Mă bucur de întâlnirea cu oamenii şi de  relaţionarea cu ei aşa cum mă bucur când aflu că starea mea de bine şi energia care mă caracterizează se transmit şi celor din jurul meu. Aşa se face că, seara, după ce am întocmit situatia, am dat raportul şi am primit mulţumirile şefului şi îndemunl acestuia : hai, mergeţi la un mic, la o bere…am încuiat şi am plecat la întâlnirea cu Jupy.

Jupy este un bătrânel de 80 de ani, un personaj interesant ( adică simpatic, autoritar, cult, vioi, copilăros) despre care fiica sa, Cristina, noua mea colegă de serviciu mi-a vorbit foarte mult. Jupy este numele unui personaj din desene animate, dat de Cristina când era mică şi aşa i-a rămas pentru cei ai casei şi pentru prietenii Cristinei. Nu am premeditat nimic. Ne-am hotărât instantaneu, i-a telefonat că venim şi Jupy ne aştepta în faţa magazinului său, în baston, însoţit de sora Cristinei, venită în vizită. Mi-a sărutat mâna, mi-a zâmbit, am simţit că mă place...şi asta a fost totul...casa Cristinei se află undeva la marginea oraşului. Îmi plac casele aflate la periferia localităţilor ( oraş, sat ). Simt că dincolo de grădinile lor începe viaţa. Îmi amintesc de căsuţa mea de la ţară.

Am încropit repede un grătar, am aşezat masa sub nişte tufe înalte de liliac alb şi mov, lângă veranda casei, pe al cărei pervaz tronau ghivece mari cu petunii. Pe şoseaua de centură treceau autovehicule grele şi căruţe trase de cai în galop.

Am ascultat tropăitul acestora până când s-au îndepărtat, avea ceva din clinchetul unui clopoţel. În imediata apropiere a şoselei se află calea ferată ce duce în port la Dunăre. Pe aici treceau cândva trenuri de marfă şi de călători. De când combinatul de la Turnu Măgurele s-a închis şi directorul Regiei de Transport <<Regiotrans>> a fost arestat, nu mai trece nimic. Jupy sau dl Stelică cum îl cunosc mulţi, a fost în perioada comunistă şeful Bazei Agricole Roşiori, apoi al Depozitului ICRA, împreună cu soţia sa. O viaţă de om despre care nu poţi vorbi în câteva rânduri.

-         Trebuia să aveţi liber astăzi, zice Jupy. Tac. Nu doream liber. Doream libertate.

Înainte, 1mai era ziua muncii. Dreptul la muncă era asigurat prin lege.Şi ziua asta era o sărbătoare. Mergeam la Pădurea Vedea. Mulţime de oameni veneau acolo. Erau cozi la mici şi la bere, erau spectacole, cânta fanfara... Astăzi munca este o tortură. Patronii îşi bat joc de angajaţi...angajaţii nu au drepturi, ci doar obligaţii...

Am vorbit până seara târziu.

Şi Monica relatase la radio, de dimineată, cum mergea cu ai săi la pădure, cum se rătăcea de ei şi o găseau întotdeauna lângă scena de spectacole.

Referitor la copilăria mea, întotdeauna am sărbătorit ziua muncii prin muncă. Elevă fiind şi având liber de la şcoală, mergeam cu bobocii la păscut, căram apă de la gropanul săpat în albia pârâului ce trece prin apropierea grădinii noastre şi udam răsadurile plantate de mama la vie…

Singura bucurie era momentul de libertate când mă refugiam în zăvoiul de dincolo de lac şi citeam şi scriam, deşi  nu am păstrat mai nimic din acea perioadă.

Deci: ziua muncii... cu Jupy... o sărbătoare…