: ziua muncii... cu Jupy... o sărbătoare…

1 mai 2015. Program normal de lucru. 

Am sărbătorit prin muncă aşa cum am sărbătorit şi anul trecut şi…întotdeauna. Nu mă plâng că muncesc. E bine că pot munci şi încă mai am un loc de muncă. Este adevărat că nu este ceea ce îmi doresc şi ceea ce vreau eu să fac, dar fiindcă de aici îmi câştig pâinea cea de toate zilele, mă străduiesc să-mi fac meseria cât mai bine. Nu mă simt neândreptăţită sau frustrată. Mă bucur de întâlnirea cu oamenii şi de  relaţionarea cu ei aşa cum mă bucur când aflu că starea mea de bine şi energia care mă caracterizează se transmit şi celor din jurul meu. Aşa se face că, seara, după ce am întocmit situatia, am dat raportul şi am primit mulţumirile şefului şi îndemunl acestuia : hai, mergeţi la un mic, la o bere…am încuiat şi am plecat la întâlnirea cu Jupy.

Jupy este un bătrânel de 80 de ani, un personaj interesant ( adică simpatic, autoritar, cult, vioi, copilăros) despre care fiica sa, Cristina, noua mea colegă de serviciu mi-a vorbit foarte mult. Jupy este numele unui personaj din desene animate, dat de Cristina când era mică şi aşa i-a rămas pentru cei ai casei şi pentru prietenii Cristinei. Nu am premeditat nimic. Ne-am hotărât instantaneu, i-a telefonat că venim şi Jupy ne aştepta în faţa magazinului său, în baston, însoţit de sora Cristinei, venită în vizită. Mi-a sărutat mâna, mi-a zâmbit, am simţit că mă place...şi asta a fost totul...casa Cristinei se află undeva la marginea oraşului. Îmi plac casele aflate la periferia localităţilor ( oraş, sat ). Simt că dincolo de grădinile lor începe viaţa. Îmi amintesc de căsuţa mea de la ţară.

Am încropit repede un grătar, am aşezat masa sub nişte tufe înalte de liliac alb şi mov, lângă veranda casei, pe al cărei pervaz tronau ghivece mari cu petunii. Pe şoseaua de centură treceau autovehicule grele şi căruţe trase de cai în galop.

Am ascultat tropăitul acestora până când s-au îndepărtat, avea ceva din clinchetul unui clopoţel. În imediata apropiere a şoselei se află calea ferată ce duce în port la Dunăre. Pe aici treceau cândva trenuri de marfă şi de călători. De când combinatul de la Turnu Măgurele s-a închis şi directorul Regiei de Transport <<Regiotrans>> a fost arestat, nu mai trece nimic. Jupy sau dl Stelică cum îl cunosc mulţi, a fost în perioada comunistă şeful Bazei Agricole Roşiori, apoi al Depozitului ICRA, împreună cu soţia sa. O viaţă de om despre care nu poţi vorbi în câteva rânduri.

-         Trebuia să aveţi liber astăzi, zice Jupy. Tac. Nu doream liber. Doream libertate.

Înainte, 1mai era ziua muncii. Dreptul la muncă era asigurat prin lege.Şi ziua asta era o sărbătoare. Mergeam la Pădurea Vedea. Mulţime de oameni veneau acolo. Erau cozi la mici şi la bere, erau spectacole, cânta fanfara... Astăzi munca este o tortură. Patronii îşi bat joc de angajaţi...angajaţii nu au drepturi, ci doar obligaţii...

Am vorbit până seara târziu.

Şi Monica relatase la radio, de dimineată, cum mergea cu ai săi la pădure, cum se rătăcea de ei şi o găseau întotdeauna lângă scena de spectacole.

Referitor la copilăria mea, întotdeauna am sărbătorit ziua muncii prin muncă. Elevă fiind şi având liber de la şcoală, mergeam cu bobocii la păscut, căram apă de la gropanul săpat în albia pârâului ce trece prin apropierea grădinii noastre şi udam răsadurile plantate de mama la vie…

Singura bucurie era momentul de libertate când mă refugiam în zăvoiul de dincolo de lac şi citeam şi scriam, deşi  nu am păstrat mai nimic din acea perioadă.

Deci: ziua muncii... cu Jupy... o sărbătoare…