Redactorul Revistei ,, A’’ mă sună şi
mă întreabă: ai o cronică în Revista <<Vatra
veche>>, ai văzut?
Mulţumesc pentru gânduri, îi mulţumesc
şi domnului Corneliu Vasile pentru cronică, mulţumesc şi prietenului meu Mihai
Atanasie Petrescu pentru extragerea textului din revistă. Redau cronica:
Florina Isache apare în peisajul editorial cu o nouă
carte de versuri, după Ieşirea din anotimp (2006) şi Mă voi întoarce pasăre (2011). Placheta Ploi în oglinzi (Alexandria, Editura
Tipoalex, colecţia Drum, serie nouă, 2014) cuprinde două secţiuni, numerotate I
şi II, Referinţele critice ale unor autori care activează, în majoritate, în
aceeaşi zonă culturală cu autoarea, Teleormanul – Liviu Comşia, Gheorghe Stroe,
Florea Burtan, dar şi Dumitru Augustin Doman, Lucian Mănăilescu, Victor Sterom,
subsemnatul, referinţe
apărute în publicaţii ca Argeş, Caligraf, Fereastra, Oglinda literară, precum
şi o Notă bio-bibliografică.
Un motiv frecvent al poeziilor este, aşa cum era de aşteptat
pornind de la titlul cărţii, ploaia.
Astfel, iubirea, imaginată ca un drum de întoarcere unde nu recunoaşte nimic
din peisaj, este asociată cu o ploaie albă (Întâlnirea), amintirile sunt „ca o
ploaie de luni” (Tot
ce e frumos e gri), altunde durerea străluceşte cu fiecare ploaie (Durerea face parte din noi), frământările iubirii feminine sunt
comparate cu o ploaie trecătoare de vară (Ca
o ploaie de vară). Starea
de spirit e asociată frecvent
cu
elemente ale naturii şi culturii autohtone: singurătatea şi vântul rece (Nimic nu e necunoscut), spitalul şi resemnarea în
faţa posibilităţii ca moartea să survină în orice clipă (Privind printr-o
întâmplare),
uimirea bunicii în faţa aparatului de fotografiat (Fotografii), melancolia şi „camera cu
iz de absenţă” (Real), vocea iubitului care are
„toate culorile toamnei” (Consolare). Universul imagistic utilizat
de autoare este variat şi include elemente ale vieţii casnice, ieşiri în natură
şi ipotetice călătorii şi alte evenimente închipuite sau brodate în jurul
sentimentului iubirii, cu „el” ca
personaj
principal, contradictoriu, având manifestări neaşteptate, cel mai adesea fiind
evocat în absenţă şi fiind exacerbată starea de singurătate şi nesiguranţă dată
de această ipostază. Într-o lume gălăgioasă, plină de mirosuri respingătoare –
sugerează
versurile
– cu gunoieri, câini comunitari şi animale duse la tăiere, singura lumină este
iubitul care foloseşte cuvinte alese şi are un parfum plăcut, iar ea visează la
timpul când vor face dragoste, întinşi, în mod neaşteptat, pe o cruce (În aşteptarea unei
nopţi).
Poeta
pluteşte într-o lume inspirată din cea reală, totuşi diferită prin importanţa
acordată stării de spirit, uneori asociată, alteori disociată de elementele
realului. Zidurile unui dormitor, unde citeşte şi ascultă ştiri,
sunt ca o „vestă de salvare”. Aerul proaspăt intrat pe fereastră „s-a înfăşurat
în jurul simţurilor”, iar avertismentul către cel care nu aşteaptă să se
întâmple nimic este „să nu te asfixiezi”. Ca intensitate a sentimentului iubirii, este imaginat
sângele
în flăcări ce nu pot fi stinse. Pentru a rodi, o femeie, zice poeta,
trebuie
să fie jumătate îngropată în ţărână, iar cealaltă aleargă odată cu trenul,
înfăşurată în ierburi şi ploi” (Ritual). Femeia este imaginată ca o pâine îmbietoare, din care toţi
vor să rupă, într-o piesă care descrie o scenă poetică de dragoste (Torid).
O
imagine terifiantă este aceea în care „locuitorii îşi aşază craniile la
fereastră, printre muşcate” (Jertfa a fost consumată). În câteva poezii apare
personajul Diodor, ceea ce îl evocă pe anticul istoric Diodorus Siculus,
autorul unei enciclopedii
istorice, singura păstrată, parţial, despre lumea elenică
şi nonelenică dinainte de Christos. Numele actual Diodor se traduce, din limba latină, prin „darul lui Dumnezeu”,
ceea ce oferă o altă pistă de descifrare a sensului poetic adoptat aici.
Într-un
poem mai cuprinzător, elementele care compun peisajul sunt inspirate din
orizontul geografic şi tradiţional românesc: căruţă, rachiu, bunicii decedaţi
care închină şi varsă o picătură de vin pentru cei vii, cu ploi şi iarba care
creşte după fiecare cosire. Sentimentul dominant, al disperării, este
determinat de faptul
că
„ploaia curgea din toate punctele cardinale”, însă încetează după actul ritual
al mamei, care înfige un cuţit în ţărână. Folclor, magie, amintirea morţilor,
un univers autentic şi poetizat al sudului românesc rural, domină în această
frumoasă piesă
lirică (Poem viu). Poeta se confundă, în aspiraţii, cu mama, personalitate puternică, de
care este extrem de ataşată, ca şi de bunici, care reprezintă o lume numai
fizic dispărută, nu şi spiritual. În câteva poezii, apare
noţiunea „al cincilea anotimp”, care semnifică, probabil, moartea, în care
personajele se integrează fără a resimţi un şoc.
Uneori, apare o imposibilitate de a comunica, atât între
cei doi îndrăgostiţi, cât şi cu lumea înconjurătoare. Boala, spitalul,
cancerul, bătrâneţea, spitalul, RMN sunt
elemente ale universului poetic din această plachetă. La fel, zbaterea,
îndoiala şi nesiguranţa însoţesc, aproape în toate secvenţele textelor,
sentimentul, afecţiunea.
În poezia Vedea, afectul
este afirmat cu forţă: „Mi se întâmplă să împrumut sufletul/ celui care loveşte
primul cu piatra” şi „nu mai am loc în mine fără tine”.
Poeta Florina Isache este o visătoare, într-o grădină cu
petunii, care fie curg din asfalt, fie din firea dornică de tandreţe, dând un
parfum aparte unor versuri care impresionează atât prin imaginile folosite, cât
şi prin subtextul aparţinând unui
suflet foarte sensibil.
CORNELIU
VASILE – Revista Vatra veche ( nr 4, 2015 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu