marți, 5 mai 2015

Ploaia şi sufletul poetic sau plouă în grădina cu petunii



Redactorul Revistei ,, A’’ mă sună şi mă întreabă: ai o cronică în Revista <<Vatra veche>>, ai văzut?
Mulţumesc pentru gânduri, îi mulţumesc şi domnului Corneliu Vasile pentru cronică, mulţumesc şi prietenului meu Mihai Atanasie Petrescu pentru extragerea textului din revistă. Redau cronica:


Florina Isache apare în peisajul editorial cu o nouă carte de versuri, după Ieşirea din anotimp (2006) şi Mă voi întoarce pasăre (2011). Placheta Ploi în oglinzi (Alexandria, Editura Tipoalex, colecţia Drum, serie nouă, 2014) cuprinde două secţiuni, numerotate I şi II, Referinţele critice ale unor autori care activează, în majoritate, în aceeaşi zonă culturală cu autoarea, Teleormanul – Liviu Comşia, Gheorghe Stroe, Florea Burtan, dar şi Dumitru Augustin Doman, Lucian Mănăilescu, Victor Sterom, subsemnatul, referinţe

apărute în publicaţii ca Argeş, Caligraf, Fereastra, Oglinda literară, precum şi o Notă bio-bibliografică.

Un motiv frecvent al poeziilor este, aşa cum era de aşteptat pornind de la titlul   cărţii, ploaia. Astfel, iubirea, imaginată ca un drum de întoarcere unde nu recunoaşte nimic din peisaj, este asociată cu o ploaie albă (Întâlnirea), amintirile sunt „ca o

ploaie de luni” (Tot ce e frumos e gri), altunde durerea străluceşte cu fiecare ploaie (Durerea face parte din noi), frământările iubirii feminine sunt comparate cu o ploaie trecătoare de vară (Ca o ploaie de vară). Starea de spirit e asociată frecvent

cu elemente ale naturii şi culturii autohtone: singurătatea şi vântul rece (Nimic nu e necunoscut), spitalul şi resemnarea în faţa posibilităţii ca moartea să survină în orice clipă (Privind printr-o întâmplare), uimirea bunicii în faţa aparatului de fotografiat (Fotografii), melancolia şi „camera cu iz de absenţă” (Real), vocea iubitului care are „toate culorile toamnei” (Consolare). Universul imagistic utilizat de autoare este variat şi include elemente ale vieţii casnice, ieşiri în natură şi ipotetice călătorii şi alte evenimente închipuite sau brodate în jurul sentimentului iubirii, cu „el” ca

personaj principal, contradictoriu, având manifestări neaşteptate, cel mai adesea fiind evocat în absenţă şi fiind exacerbată starea de singurătate şi nesiguranţă dată de această ipostază. Într-o lume gălăgioasă, plină de mirosuri respingătoare – sugerează

versurile – cu gunoieri, câini comunitari şi animale duse la tăiere, singura lumină este iubitul care foloseşte cuvinte alese şi are un parfum plăcut, iar ea visează la timpul când vor face dragoste, întinşi, în mod neaşteptat, pe o cruce (În aşteptarea unei nopţi).

Poeta pluteşte într-o lume inspirată din cea reală, totuşi diferită prin importanţa acordată stării de spirit, uneori asociată, alteori disociată de elementele realului. Zidurile unui dormitor, unde citeşte şi ascultă ştiri, sunt ca o „vestă de salvare”. Aerul proaspăt intrat pe fereastră „s-a înfăşurat în jurul simţurilor”, iar avertismentul către cel care nu aşteaptă să se întâmple nimic este „să nu te asfixiezi”. Ca intensitate a sentimentului iubirii, este imaginat

sângele în flăcări ce nu pot fi stinse. Pentru a rodi, o femeie, zice poeta,

trebuie să fie jumătate îngropată în ţărână, iar cealaltă aleargă odată cu trenul, înfăşurată în ierburi şi ploi” (Ritual). Femeia este imaginată ca o pâine îmbietoare, din care toţi vor să rupă, într-o piesă care descrie o scenă poetică de dragoste (Torid).

O imagine terifiantă este aceea în care „locuitorii îşi aşază craniile la fereastră, printre muşcate” (Jertfa a fost consumată). În câteva poezii apare personajul Diodor, ceea ce îl evocă pe anticul istoric Diodorus Siculus, autorul unei enciclopedii

istorice, singura păstrată, parţial, despre lumea elenică şi nonelenică dinainte de Christos. Numele actual Diodor se traduce, din limba latină, prin „darul lui Dumnezeu”, ceea ce oferă o altă pistă de descifrare a sensului poetic adoptat aici.

Într-un poem mai cuprinzător, elementele care compun peisajul sunt inspirate din orizontul geografic şi tradiţional românesc: căruţă, rachiu, bunicii decedaţi care închină şi varsă o picătură de vin pentru cei vii, cu ploi şi iarba care creşte după fiecare cosire. Sentimentul dominant, al disperării, este determinat de faptul

că „ploaia curgea din toate punctele cardinale”, însă încetează după actul ritual al mamei, care înfige un cuţit în ţărână. Folclor, magie, amintirea morţilor, un univers autentic şi poetizat al sudului românesc rural, domină în această frumoasă piesă

lirică (Poem viu). Poeta se confundă, în aspiraţii, cu mama, personalitate puternică, de care este extrem de ataşată, ca şi de bunici, care reprezintă o lume numai

fizic dispărută, nu şi spiritual. În câteva poezii, apare noţiunea „al cincilea anotimp”, care semnifică, probabil, moartea, în care personajele se integrează fără a resimţi un şoc.

Uneori, apare o imposibilitate de a comunica, atât între cei doi îndrăgostiţi, cât şi cu lumea înconjurătoare. Boala, spitalul, cancerul, bătrâneţea, spitalul, RMN sunt  elemente ale universului poetic din această plachetă. La fel, zbaterea, îndoiala şi nesiguranţa însoţesc, aproape în toate secvenţele textelor, sentimentul, afecţiunea.

În poezia Vedea, afectul este afirmat cu forţă: „Mi se întâmplă să împrumut sufletul/ celui care loveşte primul cu piatra” şi „nu mai am loc în mine fără tine”.

Poeta Florina Isache este o visătoare, într-o grădină cu petunii, care fie curg din asfalt, fie din firea dornică de tandreţe, dând un parfum aparte unor versuri care impresionează atât prin imaginile folosite, cât şi prin subtextul aparţinând unui

suflet foarte sensibil.

CORNELIU VASILE – Revista Vatra veche ( nr 4, 2015 )