, ,,Moartea, ca un joc al vieţii”

   

     Rar se întâmplă ca de la un volum la altul concepţia poetică să sufere schimbări radicale. În general, se observă o linie continuă cu mici ezitări sau semne aşezate ici – acolo că expresia lirică promite şi o altă etapă. Cititorul de multe ori ignoră aceste semne, pentru că ele, aşa cum spuneam, nu lasă loc pentru începuturi durabile. Nu acesta este cazul poetei Florina Isache, care de la un volum la altul pare cu totul angajată în altă lirică. Dacă în volumul de debut, ,, Ieşirea din anotimp’’ (2006), scenariul liric era construit pe matafore ample, cu deschideri spre un optimism moderat, ei bine, cel de-al doilea,

,, Mă voi întoarce pasăre’’ ( supliment ,,Oglinda literară’’, Focşani, 2011) reduce drastic metafora , impune sobrietate, solemnitate, sinteza, într-un cuvânt, se apropie de lirica în care prozodia este trecută pe locul secund. Mai mult, în locul temelor lirice cu deschidere luminoasă, aici avem de-a face cu o meditaţie gravă asupra morţii, care nu mai este un punct final al existenţei, ci face parte din viaţă: ,,Eşti primul bărbat / pe care l-am cunoscut după ce am murit. / Între o sosire şi o plecare ,/ florile din gară se acoperă cu zăpezi./ Sărutul s-a dezlipit de obraz, s-a făcut ţăndări pe asfalt./ Semn rău! Zice rudăreasa care vinde flori/ la colţul străzii./ Înmormântează resturile în batistă./ Nu ai noroc în dragoste’’. Astfel până şi visul devine distrugător: Păsările se asfixiază cu vise./ Se estompează zboruri în geam, / curgea fum de tămâie./ ca dintr-o catedrală. Ne legam strâns unul de celălalt, cu durerea unei morţi respinse’’. Încă de la bun început, moartea se află într-o continuă mişcare. Pe marele fluviu suntem doar o pată de culoare între naştere şi moarte. ,,Suntem o pată de culoare,/ plutind pe ape ca o inimă’’. În tot acest peisaj în care anotimpurile se succed fără să lase în urmă decât melancolie, poetul, ca un personaj de poveste cu sufletul ca o pasăre, trece ducându-şi povara sentimentelor şi senzaţiilor: ,, Stau întinsă pe burtă în mine./ Privesc prin gaura cheii asfaltul şi frânele de cauciuc/ topindu-se sub sarea aruncată să ardă zăpada’’. Sau: ,,Trenurile de noapte anunţă ora exactă./ La polul opus al ploii este şi mai frig./ Întâmplarea face să-ţi simt răsuflarea pe gât,/ ca o atingere de aripă’’. Şi încă:,, Stau lângă trupul meu/ la priveghi ./ Acopăr echimozele căzăturii din iubire/ şi urc în altă iubire’’. Cum se întâmplă îndeobşte chiar în realitatea obiectivă, natura participă la clipa fatală ca făcând parte din ea însăşi: Plouă, burniţează mărunt, ca toamna./ galbenă şi rece moartea trece în vârful picioarelor să nu mă sperie./ Ştiu că este atât de aproape.’’ Astfel, imediat, atmosfera bacoviană trece peste poemul care acum se desfăşoară într-un scenariu bine articulat: ,, În magazinul second hand/ oamenii cumpără sentimente cu preţ redus./ La ultima lichidare de stoc,/ o mireasă trece prin poemele mele/ şi trena ei împrăştie parfum de altar’’ . Cu alte cuvinte, se pare că poezia Florinei Isache din acest volum a deschis o nouă etapă de creaţie, în care, reducând mijloacele tehnice, a dat întâietate gândului. Se profilează un demers liric care poate întâlni răspunsuri la marile probleme ale fiinţei umane. Cu sufletul care  se întoarce ca o pasăre, lirica Florinei Isache îşi găseşte ritmul interior în jocul vieţii şi al morţii pe ecranul larg al lumii moderne, aşa cum se întrevede în visul care trece dincolo de noi.

                                                                           Liviu Comşia, ,,Moartea, ca un joc al vieţii”, în revista „Oglinda Literară”, anul X, nr. 120, decembrie 2011, pag. 7534;