Aniversare

Astăzi este ziua de naştere a ceramistului Ciprian Anghel. Chiar dacă l-am sărbătorit aseară la sediul AC Mileniul 3, cu tort şi şampanie, preiau de pe blogul jurnalistului Gabi Argeşeanu un scurt interviu cu artistul şi îi spun şi de aici La mulţi ani, Ciprian!

 

                                                                                        

– interviu cu ceramistul Ciprian Anghel  

 Aveți suficientă experiență spre a vă întreba cum evaluaţi condiţia artistului ceramist din provincie?

Este greu să evaluăm dacă este mai mult sau mai puţin bine. Este cert că din afară percepţia este de monotonie, uneori şi de blazare, dar să ştiţi, cel puţin eu, lucrez foarte mult şi fac abstracţie de acest caz. Este firesc ca percepţia publică către zonele marginale să se situeze la extreme. În provincie arderile interioare sunt mult mai puternice. În marile oraşe, unde viaţa artistică este efervescentă şi este percepută la o altă dimensiune valorică, artistul are şi o altă împlinire artistică. Informaţia, noul, evoluţia în cele din urmă, pătrund cu mai multă intensitate în atelierul creatorului de artă. Pe când în Roşiori acestea au o oarecare lentoare. Ca să compensezi trebuie să lucrezi mai mult şi să încerci să te raportezi prin anticipaţie la ce se întâmplă în ceramică, în artă în general. Latura pozitivă a acestei stări este că te face să experimentezi mai mult, mă refer în domeniul glazurilor. Şi aşa este firesc, ca artistul să experimenteze cât mai mult în atelierul său, dar comunicarea din marile oraşe culturale duce de cele mai multe ori la scurtarea timpului pentru o experienţă sau alta. Cum de altfel şi achiziţionarea lucrărilor unuia sau altuia dintre artişti se cotă mult mai mare în acestea. Atâta timp cât în acest mic oraş de provincie nu avem acei Mecena care să investească în artă este mai greu să te menţii. Ai nevoie de bani, pentru că arta pe care o fac necesită costuri foarte mari. Glazurile costă foarte mult, arderea în cuptor este un alt efort financiar şi lista poate continua. La toate acestea nu am luat în calcul şi latura existenţa ială de zi cu zi.

Cum ați ajuns la ceramică? Cine va sprijinit în perfecționarea tehnicii?

În timpul liceului, dar şi mai înainte, am cochetat cu sculptura şi pictura. Poate că evoluţia mea artistică ar fi continuat în acest sens, dacă nu plecam după încheierea liceului la Bucureşti, unde am locuit aproape un deceniu. Aici am descoperit ceramica, iar atracţia definitivă către aceasta poate fi interpretată şi prin complexitatea creaţiei în sine, ea înglobând şi tehnici din pictură şi sculptură, ceea ce mi-a satisfăcut şi aplecarea către aceste arte pe care o aveam în şcoală. Pasiunea pentru ceramică m-a pus în contact cu cu muţi artişti de la care am învăţat. Să ştiţi că pe această cale a devenirii artistice eu am suportat şi multe durităţi verbale, însă pasiunea a învins.

Am avut doi mentori în ceramică, Cecilia Frederica Stork-Botez şi Alvaro Mircea Botez, care de-a lungul multor decenii au avut un rol important în arta plastică românească. Chiar am avut şansa să locuiesc la aceştia, acumulările mele fiind şi mai intense în ceea ce priveşte tehnica, începând de la primele momente ale modelări lutului şi până la arderea în cuptor.

In atelierul artistului

Experimentând arderile în cuptoare alimentate cu diferiți combustibili, care vi sa pare cea mai aproape de așteptările artistului pentru lucrarea sa?

Sigur că toate arderile duc la acelaşi deznodământ artistic: apariţia lucrării în stadiul final. Dar arderea cu lemne este cea mai frumoasă, pentru că dă naştere la anumite fenomene chimice ce influenţează pozitiv culoarea. Esenţa lemnului, taninii, chiar şi fumul intrând în comuniune cu creaţia influenţând glazura, culoarea cum spuneam, ce duc la lucrări unicat. Să ştiţi că cele mai frumoase momente din viaţa unui artist sunt acelea când deschizi cuptorul deja răcit pentru a vedea rezultatul arderii. Pentru că atunci când aşezi glazura pe suprafaţa obiectului culoarea acesteia nu este cea de la finalul arderii, aşa cum se întâmplă în pictură de exemplu. De aceea arderea controlată la anumite temperaturi fac ca la final culoarea să fie cea pe care ţi-ai imaginat-o iniţial. Eu lucrând cu argila, prima ardere, „biscuit” cu se spune, o fac la 1000⁰ C, iar glazurile undeva între 850 – 900⁰ C.

Sunt şi accidente de ardere, care pot distruge lucrarea, dar pot creea şi ceva fabulos, pentru că focul este cel care în ultimă instanţă decide existenţa unei lucrări.

Viaţa de artist nu este una tocmai comodă pentru partenerul de viaţă. Cum se împacă soţia dumneavoastră cu momentele în care cotidianul și spațiul casnic sunt acaparate de activitatea dumneavoastră creatoare?

Are multă înţelegere pentru mine. Dar, oricât ar fi de înţelegătoare uneori mai are şi păreri adverse privind zona financiară. Ar fi firesc ca la cât investesc să şi scot o parte din bani pentru a mă autofinanţa.

Chiar dacă are alte preocupări, în cei peste 28 de căsnicie s-a alăturat pasiunii mele, mă înţelege şi în acelaşi timp înţelege ceea ce creez. Ca orice artist îmi doresc un spaţiu mult mai mare pentru atelier, dar expansiunea mea în apartament este delimitată de doamna mea de viaţă, care mi-a lăsat de înţeles că cea mai importantă formă de extindere a atelierului ar fi recuperarea din acesta prin vinderea de lucrări, ceea ce îmi doresc şi eu. Îi mulţumesc că există şi înţelege modul meu de a gândi şi percepe lumea.

Caută privitorul un mesaj anume la expoziţiile de ceramică?

Mesajul meu artistic este înmagazinat în fiecare lucrare, dar este înţeles de foarte puţini oameni. Şi acest fapt se datorează tocmai pentru că ceramica nu ţi se dezvăluie în totalitate de la prima îmbrăţişare vizuală.

Interviu realizat de Gabriel Argeseanu

Deseori

Sunt pasăre din când în când.

Ascult fâlfâitul aripilor în adâncuri,

răscolind rădăcinile, cântând.

Din când în când simt pământul din mine.

Umblu în jurul lumii pentru un zâmbet.

Deseori  celălalt obraz se întoarce

în piatra răbdării…

din casa de iarba

Astazi am primit flori de liliac...am vorbit despre fata din vis a unui poet si am primit indemnul de a imi nota dorintele pe hartie...incercand sa-mi notez ceea ce imi doresc mi-am amintit citatul acesta: ,,

"Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi" - O. Paler

Din casa de iarbă

Astăzi au sosit rândunicile.

 În urmă cu 10 ani, o rândunică şi-a construit cuib în scara blocului meu, chiar la uşa mea, la etajul 3. Apoi altele la etajul patru şi câteva afară, la intrare. De atunci vin în fiecare an, în fiecare primăvară. Nu ştiu dacă sunt tot cele care au construit primele sau puii lor...cert este că vin, că nu uită de unde au plecat. (Numai oamenii uită. Numai cei care pleacă din sufletul nostru nu se mai întorc. Chiar dacă poartă pe tălpi bucăţi de suflet, uită...uită...)

Nu vreau să fiu patetică...de mâine, dimineţile vor fi pline de cântecul lor, de frenezia lor, de poezie...

Şi tot astăzi, unul dintre cititorii blogului meu mi-a adus o petunie. Asta ca să nu uit că doar paşii tăi lasă parfum de petunii pe piele...

 

 Să aveţi o primăvară frumoasă, dragii mei cititori!

<< Ploi în oglinzi>> la Botosani

Am primit Pdf-ul Revistei Hyperion nr. 1-2-3 / 2015 şi am găsit o cronică la volumul meu de versuri << Ploi în oglinzi>>. Semnează poetul Lucian Alecsa – pentru care îi mulţumesc şi mă bucur că nu a trecut cu vederea poezia mea şi m-a citit până la capăt.

Mulţumesc şi domnului Gellu Dorian – redactor şef al revistei Hyperion.

 

Florina Isache este la cel de-al treilea volum de versuri, evident,poezia sa a caştigat in substanţă şi originalitate, şi-a căpătat acel „trupesc“ atat de necesar unei identităţi lirice. Poeta are forţa verbică necesară ţinerii in echilibru a celor două lumi supuse investigaţiilor lirice: cea lăuntrică şi cea exterioară. Dacă prima este surprinsă sub puseuri neoromantice,uneori cu accente siropoase, realitatea e survolată de un ochi atent, ce decupează doar sublimul imaginilor atinse, inlăturand abjecţiile cotidiene. Poeta lucrează cu un set comun de obsesii; oglinda, ploaia, canicula, absenţa, speranţa şi dragostea, decodand cu atenţie cifrul lor intim. Cu toate acestea Florina Isache a reuşit să-şi delimiteze propriul ei traseu, nelăsandu-se intimidată de vreun nume mare. Limbajul este unul simplu şi economicos, imaginile sunt cristaline, nu provoacă interpretări şi nici nu generează confuzii. Intregul liric este unul solid, cu o cromatică diversă şi echilibrată, e drept, fără şocuri, poemele curgand ca un rau de campie emanand un susur abia perceptibil. Pană cand şi nota sumbră ce vibrează deasupra unor poeme, nu face ca discursul liric să-şi iasă din matcă; se lasă cu adieri de frisoane, fără a zdruncina insă prea mult adancul.  Poate că filigranarea sentimentelor in materia poetică ar fi dat o mai mare expresivitate textelor.

Cadrul natural este unul al liniştii, al nemărginirii, campia este ecranul de proiecţie a tot ce se intamplă in sufletul poetei. Florina Isache suferă de prea multă „decenţă“ la nivelul limbajului poetic, cuminţenia verbului său nu face deloc bine gandurilor, trăirilor, sentimentelor antrenate pe partitura textului. E ştiut faptul că pentru poet cuvantul e singurul mijloc de-a provoca seisme, de-a răsturna universuri, de-a transforma lumi şi de-a aduce in faţa cititorului partea nevăzută a realităţii. Asta se poate produce printr-o totală dezinhibare in faţa receptorului. După cum am spus, poeta se ia la trantă cu teme clasice, nu-i este deloc teamă de melancolii, tristeţi sau iubiri arse, surprinse sub vertijul propriilor sale emoţii; are destule abilităţi incat să-şi găsească o nişă de unde să respire indeajuns de mult oxigen incat să nu se sufoce de măreţia inaintaşilor intru condei: „Noaptea se mula pe ziduri, pe străzi, ca un celofan / alimentar. Acolo, la etajul trei, in balconul ce dă / spre lună. El stă langă mine. Imi arată fiecare loc / atins de cancer. Şi fiecare loc era un ochi de apă şi / apa se

tulbură la atingerea rochiei./ Privirea imi căzuse din ochi sau in ochi. Nu o mai / găseam să-i arăt cat de vie este moartea, la prima / vedere/ Nu iţi mai căuta gesturile, a zis. Sunt un mort.“

Versurile Florinei Isache respiră căldură, sunt gingaşe şi pline de viaţă, chiar şi atunci cand sunt frisonate de tristeţi şi spaime. Poemul „melancolie“, pe care l-am redat mai sus, vine in sprijinul acestei aserţiuni. Poeta ştie să elimine comunul din limbajul poetic, o face cu ajutorul metaforei imbrăcand totul intr-o singură ţinută fără a se mai opri şi la alte obiecte de vestimentaţie stilistică. Poate că pe alocuri işi „explică“ prea mult sentimentele, dand senzaţie de redundanţă. Cu toate astea, aceste mici scăpări vin in mod natural şi sincer, nederanjandu-l prea mult pe cititor. Cred că poemele ar trebui să fie ceva mai temperamentale, cu mai multă vlagă, doar aşa ar incita mai mult cititorul, determinandu-l să le analizeze pană la ultima fibră. Oglinda nu-i dă pace, o zbuciumă, ii dă frisoane, o inspăimantă, dar mai există şi scurte momente cand ii conferă beatitudine. Realitatea ei poetică pare a pleca din faţa oglinzii şi a se sfarşi tot aici, translatarea intre lumi se face prin …geamuri, ele reflectă atat concretul cat şi spiritul concretului, lumea şi nelumea, viaţa şi inertul. Oglinzile cresc, se inmulţesc, rodind in minţile privitorilor tot felul de inchipuiri, au viaţa lor, una vegetală: „ Fiecare are o lume a lui.Eu ii spun „La petunii“ / Cand vreau să plang, / merg acolo şi plang./ Imi lipesc faţa de ziduri, facem schimb de linişti, / ierburile cresc şi se intind de-a lungul aleilor./Sunt multe alei acolo şi fiecare alee se opreşte / langă un pat de o singură persoană./ De aici pot privi răsăritul./ Pot auzi coaja pepenelui, crăpand sub cuţitul / paznicului de la intrare / şi voi şti că sunt in siguranţă mainile lăsate aici, că /cineva le va găsi / le va prinde in jurul gatului şi va merge aşa pe /străzi, pregătit de paradă. / Realitatea incepe aici, / de langă lumea aceasta cu geamuri termopan / (4 anotimpuri). / Aici am găsit poetul preferat. Se intorsese de la / o lansare de carte. / Dormea / Uşa rămăsese deschisă, ierburile

se intindeau / dincolo de lume-cuvinte cu miez./ El radea in somn./ Nu trebuie să privesc pe fereastră, mi-am zis.“ Poeziile Florinei Isache sunt asemenea unor bijuterii, sunt şlefuite cu multă atenţie, au ceva solemn in exprimare, prin limpezimea versurilor şi transparenţa sentimentelor şi trăirilor incorporate in toată masa textului. Se lucrează cu partea gravă a cuvantului, nu veţi găsi nuanţe umorale sau aluzive, poemele sunt de-o disciplină aparte. Sunt cateva poeme de-a dreptul tulburătoare, cu un timbru epic evident controlat de nervuri ideatice ramificate echilibrat la nivelul intregului text. Punctul de pornire al acestei inflorescenţe metaforice este inima. Poeta pune la dispoziţie Radiografia inimii: „Da, domnule doctor! Inima mea bate ca o casă cu /uşile deschise tuturor plecărilor. Aici s-au adunat / toate mările şi oceanele lumii, iar paznicul farului / a lipsit doar cat să arunce o privire. Atat. / Inima mea bate ca o casă stand in aşteptare…/ Da, domnule doctor, in jurul casei este un camp./ Noaptea, Caii de Mare vin şi pasc lumină. /Suflul sistolic este atunci cand Caii de Mare beau / apă in somn./ Şi un parau curge prin mijlocul inimii, domnule / doctor. Paraul Cainelui. Sălciile cresc direct din / cer, ca nişte şerpi cu clopoţei. A fost o nuntă de / păsări aici, prin care a trecut lama unui cuţit / de bucătărie. / Aritmie este atunci cand dansul in doi descrie o / singurătate cat toate singurătăţile… / Da, domnule doctor, pasărea aceea, pe care o / auziţi şi dumneavoastră, este o pasăre mută / Golul acela, domnule doctor, este o fantană. De / fapt, două fantani intr-una. Pe radiografie se văd / clar chipurile care au privit in oglinzi dimineaţa, / cand igrasia inflorea pe zăpezi…/“ Poezia Florinei Isache merită toată atenţia cititorilor, este inteligentă, are „suflu sistolic“, simptom al unei lirici grave, generată de trăiri puternice şi sincere.

                                                                 Lucian Alecsa

Nu l-au cunoscut (Nicolae Iorga)

---

Oricat de sfant era Iisus
Si cat de lamurit prin lut
Vedeai pe cel venit de sus
Si ai sai nu l-au cunoscut.

A trebuit ca trupul sau
De mucenic sa-l bata-n cuie
Ca sa se-arate Dumnezeu
Si ca la ceruri sa se suie.

Fie ca Lumina Învierii Domnului să vă lumineze viaţa şi să aveţi in suflete numai pace, bucurie şi iubire.

Hristos a înviat!

Din ,, Casa de iarbă''

Se auzeau paşi în jurul casei, ca un dangăt de clopot.

Veneau în fiecare seară sau aproape în fiecare seară - la prima iubire ca la un pahar cu apă.

La început se auzeau tare, apoi din ce în ce mai încet, până când nu se mai auzeau deloc.

Se opreau sau se întorceau de unde au venit.

Nu ştiu.

Mâinile tale păstrau mireasma florilor de măr şi mireasma se împrăştia în toată casa aceea în care un copil croieşte haine pentru soldaţi.

Casa avea intrări dinspre toate anotimpurile.

Cineva tăiase un animal în mijlocul camerei, îi secţionase, transversal, abdomenul, i-a scos intestinele, apoi  o bucată de cretă colorată, câteva fragmente dintr-un şotron,

 o cutiuţă muzicală...

Copilul aprindea beţe de chibrituri.

Zăpada strălucea.

Umbra unui copac, crescut în alt copac, se întindea pe zăpadă, legănând umbra unui copil.